class="">NICU ALIFANTIS. Amintiri de colecție

Brăila 1972. Totul a început la Brăila, în 1972, la Teatrul Maria Filotti, unde Ivan Helmer monta Philadelphia, ești a mea; muzica era scrisă de Mircea Florian. Aveau nevoie însă de cineva care să cânte în spectacol muzica lui Florian, a fost un soi de concurs, pe atunci nu se chema casting, și m-au ales pe mine. Devenisem un personaj important, pentru că muzica în acel spectacol era importantă. Se pare că mi-am făcut bine treaba, lumea a fost mulțumită, și la foarte puțină vreme am primit prima ofertă să fac eu muzica pentru un spectacol de teatru. Era vorba de Furtuna lui Ostrovski, regizată de Constantin Dinulescu la Brăila. A fost totodată și debutul lui Catrinel Dumitrescu. Jucam și-n spectacol, cântam la acordeon, a fost frumos, eram o gașcă tânără. Acolo, la Brăila, era o pepinieră bună de actori, de tineri care urmau să dea examen la Institutul de Teatru. Se pregăteau într-un club de teatru, construit și îndrumat de actorii Anca Alexandra și Mircea Crețu, profesori extraordinari. Apoi, doamna Zoe Anghel Stanca m-a luat să-i fac muzica la Trandafirii roșii, am mai făcut între timp și muzica pentru câteva spectacole montate de Mircea Crețu acolo… Până când a apărut Tocilescu, iar apariția lui a însemnat ceva deosebit. Fusese repartizat la Brăila și prin el am cunoscut mulți oameni din București. Imediat după spectacolul Swanevit al lui Tocilescu, pentru care făcusem de asemenea muzica, am plecat în armată, iar armata era lungă pe atunci, de un an și patru luni.

București. Armata am făcut-o la Buzău, la Transmisiuni, iar în permisia de două săptămâni am venit la București, la Toca. Atunci i-am cunoscut pe Gelu Colceag, pe Ioana Crăciunescu, Gabi Iencek, Cornel Todea, lume multă și bună… Pe Johnny Răducanu tot atunci l-am cunoscut și am aflat că era brăilean… Și bulgărele s-a rostogolit. Am avut o șansă extraordinară! Tot întâlnind astfel de oameni, mă simțeam responsabil față de ei. Eram și puști, veneam din provincie, unde noi eram învățați să fim respectuoși. Și când cineva îmi acorda credit, sigur că mă umplea de onoare și mă mândream că m-a ales pe mine, dar cel mai tare mă obliga chestia asta. Mi-am zis că nu am voie decât să fac lucruri foarte bune, tocmai pentru a nu dezamăgi. Cred că cel mai important e să nu dezamăgești persoana care îți acordă credit. Apoi, în ‘78, m-a chemat Dinu Săraru la el în birou, la Teatrul Mic, și m-a întrebat dacă nu vreau să fiu în trupa teatrului. Am crezut că face mișto de mine. Mă gândeam: ce să caut eu acolo? Se înființa atunci Teatrul Foarte Mic, anexă a Teatrului Mic, care era creat pe un concept de tineret, și pentru poveștile muzicale ale acelui teatru m-au ales pe mine. Am legat multe prietenii, am cunoscut și mai mulți oameni, iar cei 11 ani petrecuți acolo au fost de un cumul extraordinar. Am început în acel teatru să pășesc spre maturitate și tot cam atunci mi-am definitivat clar drumul pe care vreau să merg. Apoi, și întâlnirea cu Cătălina Buzoianu, tot brăileancă și ea, a fost importantă; am învățat mult de la ea și am avut apoi, prin anii ‘90, și șansa să lucrez la Chira Chiralina, o bijuterie de spectacol pe care l-a montat la Brăila. Eram o echipă de brăileni, Cătălina, eu și Dragoș Buhagiar, tot brăilean, iar când terminam repetițiile ne plimbam prin oraș și ne povesteam amintirile legate de câte-o stradă, de câte-o casă, de câte-un om întâlnit… Revenind, în ‘90 am plecat de la Teatrul Mic, Ion Lucian îmi propusese să fac parte din echipa care să pună bazele Teatrului Excelsior, unde am intrat într-o altă lume, lumea muzicilor din spectacole pentru copii. Am stat tot așa, un ciclu de 11 ani, în care am bântuit și prin lume, căci în paralel începusem colaborările cu Teatrul Național din Craiova – cu Silviu Purcărete, cu care fusesem coleg la Teatrul Mic. A fost o experiență fantastică pentru mine să asist la ascensiunea lui Purcărete. După Excelsior, am petrecut alți câțiva ani la Teatrul din Ploiești, o perioadă de relaxare într-un fel, pentru că deja munceam mult și pe latura cealaltă a scenei, unde cântam, iar proiectele mele începeau să aibă prioritate față de spectacolele de teatru. După care m-am retras din statutul de amploaiat la teatru și am rămas independent. Dar număr pe degetele de la o mână, poate două, regizorii cu care n-am lucrat. A fost să fie. Și cele mai importante au fost întâlnirile; nici măcar spectacolele, nici măcar muzicile, pentru că din păcate spectacolul de teatru are o viață efemeră. Rămâne în memoria afectivă a spectatorului un timp, după care, vrând nevrând, se pune deoparte.

O întâlnire: Adrian Pintea. L-am cunoscut când era încă în Institutul de Teatru și, în mod special, mi-a plăcut vocea lui. L-am mai văzut apoi, sigur, prin diverse spectacole. De întâlnit, ne-am întâlnit la Institut, nu mai știu cu ce ocazie ajunsesem acolo, cred că să văd pe cineva la un examen, el era profesor și mi-a dat voie. Cred că a fost un coup de foudre, s-a întâmplat să ne simpatizăm, ne-am schimbat telefoanele, și ne tot auzeam. Mergeam la spectacolele lui, venea la concertele mele, îmi mai trimitea poezii scrise de el, am și acum acasă o poezioară pe un bilet, pe care a scris-o pentru mine și mi-a dat-o; era plecat într-un turneu în străinătate. Cred că asculta niște cântece de-ale mele și s-a gândit la mine și a scris acea poezie. Altă dată, am fost la Bistrița, la el acasă, i-am cunoscut părinții, ne-am dus să ne plimbăm și am descoperit acel oraș frumos. Avea ceva extraordinar băiatul ăsta, avea o profunzime de a pricepe viața cu totul specială, în ciuda faptului că era foarte tânăr la acea vreme. Nu știu de unde. Poate că într-un fel așa era construit, pe de altă parte era un om căruia-i plăcea să citească, citea enorm; cred că și contactul permanent cu noile generații, ca profesor la IATC, cum se chema atunci, îl încărca. Îmi mai amintesc cum, încoace, își cumpărase un jeep, un Wrangler de care era foarte mândru. Pleca într-un turneu de câteva zile, și nu avea unde să lase mașina, era iarnă, erau zăpezi, cu parcarea era complicat, și mi-a lăsat-o mie. Să ai grijă de ea, să nu o zgârii! Normal că o să am grijă de ea, în primul rând că nu o s-o conduc. Dar m-am dat cu ea, o mașină extraordinară. Un om care în tinerețea lui a călărit nu putea să-și ia altă mașină. El era un tip care putea trăi și într-un secol XVI, dar și în acel secol XX, extrem de agitat și de neliniștit. Dar el trecea cu o ușurință fenomenală de la o modalitate de a aborda viața și întâmplările la alta. De asta l-am iubit. Iar în spectacolul A treisprezecea noapte chiar am un cântec scris pe o poezie de-a lui. Scria foarte frumos poezii. Am ales o poezie care începe așa: Mamă, la oraș e foarte bine.

Piața Romană nr. 9. Acolo s-a născut Maria, fata mea cea mare. Iar profesional, s-au întâmplat foarte multe, mai ales la începutul anilor ‘80, în acea garsonieră, că era o garsonieră… Acolo s-au înregistrat Mitică Popescu, Astă seară stau acasă, multe muzici de teatru s-au înfăptuit acolo. Amuzant a fost, de exemplu, după ce am terminat muzica la Mitică Popescu, și am constatat că la una din piese am uitat să trag o trompetă. Am intrat într-o panică nebună. L-am sunat pe Doru Căplescu, care pleca dimineață în turneu. Zice: Ești nebun, nu mai vin la ora asta să trag trompetă, neam. Era spre 12 noaptea. Zic: Dorule, fii atent, tu de unde pleci mâine? De la Inter. OK, vii juma‘ de oră mai devreme, tragi trompeta și te duci. Băi, plec la 7.00. Vino la șase jumate. La 6.30 a fost la mine, am tras trompeta, am dat trezirea în tot cartierul. Bine, vecinii au fost extraordinari. Se împărțiseră în două tabere. Unii care mă urau de moarte, alții care mă iubeau. Nici nu mai ieșeam deja când era ceva de explicat, că de ce atât de tare sau de ce atât de mult. Ieșeau ei și se certau între ei. A fost o perioadă absolut extraordinară. Am locuit acolo din 1980 până în ‘97. Dar a fost mai mult decât o casă, a fost un loc unde s-au întâmplat tot felul de nebunii. Avea și o crăpătură de la cutremur, pentru că erau două corpuri de blocuri care se îmbinau taman printr-un colț al garsonierei, și acolo era crăpătura… Dar era foarte frumos.

Prezent. Din punct de vedere al fenomenului teatral, nu mai sunt foarte încântat. Coborârea asta a teatrului în underground, apoi modalitatea de abordare a fenomenului teatral de noile generații, poate că am îmbătrânit eu sau am rămas de modă veche, dar nu mi se mai par atât de interesante precum se făcea teatru înainte. Sigur, au răsărit câțiva regizori și mai mulți actori buni, iar asta îmi dă în continuare speranță. Eu sunt un optimist, în general. În rest, lucrurile care se întâmplă în jurul meu nu mă mai interesează de foarte multă vreme, am tras un mare oblon în spatele meu, l-am încuiat bine, tot ce fac este efectiv pentru familia mea și pentru muzica mea. Îmi place, încă îmi place, plec cu trag în turnee, mulțumesc lui Dumnezeu, vine lumea, și asta mă ține, mă motivează. Altfel, ce să zic, nu e cea mai fericită perioadă pentru zona artistică. De asta mă bucur de fiecare dată când se întâmplă câte un festival, când răsare câte ceva interesant la un festival, pentru că e o gură de oxigen pentru toată lumea. Nouă, ăstora mai bătrâni, ne dă încredere că se va intra într-o normalitate la care visăm noi, iar celorlalți, mai tineri, le arată că se mai pot întâmpla lucruri bune din punct de vedere artistic, ceea ce e o speranță mare de tot.

O invitație la spectacolul „A treisprezecea noapte” din FNT 2017. E un spectacol genial, cum să nu veniți? (Râde.) Vă aștept cu drag pe 27, la orele 20.00, la Teatrul Bulandra, Sala „Toma Caragiu”.

„Număr pe degetele de la o mână, poate două, regizorii cu care n-am lucrat. A fost să fie. Și cele mai importante au fost întâlnirile; nici măcar spectacolele, nici măcar muzicile, pentru că din păcate spectacolul de teatru are o viață efemeră. Rămâne în memoria afectivă a spectatorului un timp, după care, vrând nevrând, se pune deoparte.”
Nicu Alifantis

Foto: Adi Bulboacă
Interviu publicat în Jurnalul FNT 2017.