class="">„Tatăl meu, preotul“ – demonizăm tot ce nu cunoaștem

[lxa_breadcrumbs]

„Tatăl meu, preotul“ – demonizăm tot ce nu cunoaștem

[post_author]

[featured_img]

[gallery_stuff]

În ediția de anul acesta a Festivalului Național de Teatru va fi prezentat un spectacol ce gravitează în jurul unei teme fierbinți din România ultimilor ani, „Tatăl meu, preotul“, prima producție de anul acesta a celui mai tânăr teatru independent bucureștean, Apolo111.

[post_published],  [post_category]

Este primul text transpus pe scenă al actorului și dramaturgului Gabriel Sandu, iar prima sa montare a avut loc cu câteva luni înaintea spectacolului regizat de Elena Morar, anume la Teatrul Național din Târgu Mureș, în regia Letei Popescu. Această a doua montare, bucureșteană, care va fi prezentă în Festivalul Național de Teatru (19-29 octombrie, București), arată că textul poate fi interpretat în viziuni regizorale diferite și că e un text interesant care poate duce la spectacole foarte diferite din punct de vedere stilistic.

Deschis la sfârșitul lui 2016 și dispunând de spații artistice multiple (sală de teatru, de cinema, de concerte, de repetiții și de casting, plus un bar și spații de închiriat), teatrul din incinta Palatului Universul propune o formulă inedită de management: fiecare stagiune este curatoriată de un nou director artistic și include 5 spectacole ce se joacă timp de doar 6 săptămâni (eventual, în funcție de succesul producțiilor, ele pot fi reprogramate tot pentru o perioadă limitată). ”Teatrul are darul de a săpa adânc în ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Ne face să devenim mai empatici în societate. Pentru a fi în ritm cu lumea care se tot explorează pe sine, la Apollo111 încercăm să facem un teatru ancorat în trecutul recent, care să disece teme vii ale societății românești. Lumea se schimbă de la o stagiune la alta, iar direcția artistică a Apollo111 predă ștafeta, an de an, unui om cu o altă viziune”  spunea unul dintre fondatorii Apollo111, Cătălin Rusu.

Mai mult decât despre familia tradițională, un spectacol despre atitudini, opțiuni și întrebări

Demonizăm tot ce nu cunoaștem“ spunea autorul Gabriel Sandu legat de acest text, care nu oferă neapărat răspunsuri, cât pune întrebări. Din acest punct de vedere, el se adresează oricărui tip de spectator, indiferent de tabăra de opinii în care se situează față de tema valorilor familiei tradiționale sau a identității sexuale. Totodată, textul lui Gabriel Sandu și montarea Elenei Morar reprezintă o invitație deschisă la a vedea diversitatea de nuanțe din viața reală, din viața posibilă, indiferent cât de alb-negru pare un anumit subiect sau cât de puternic polarizate sunt opiniile pe care le stârnește acesta. Spectacolul este unul incitant fără a fi tezist, nu își propune să demonstreze ceva anume și nu caută parti-pris-uri, ci mai degrabă disecarea unor subiecte care, într-un fel sau altul, ne privesc sau ne implică pe toți.

Regizoarea Elena Morar

Regizoarea Elena Morar încearcă, prin metode specifice teatrului, să depene posibilele multiple fire ale unei situații complexe: o familie tradițională și profund religioasă, în care tatăl este preot ortodox și care strânge semnături în favoarea Coaliției pentru Familie, este confruntată cu dezvăluirea că fiul este gay.

Despre întâlnirea și lucrul cu acest text, regizoarea Elena Morar spune că totul a început de la un call de proiecte inițiat de Apollo111, intitulat Satelit, pentru texte de dramaturgie românească contemporană. Regizoarea a aplicat cu textul lui Gabriel Sandu pentru că și-a dorit să lucreze un spectacol pe o temă arzătoare, precum cea abordată aici (cea a familiei tradiționale versus curentele de opinie de tip gender) într-un spațiu privat, cu o totală libertate de alegere creativă. Ceea ce, spune ea, a reușit, în bună măsură datorită sprijinului din partea echipei Apollo111 și a chimiei foarte bune din cadrul distribuției.

Temă socială și morală fierbinte, dar totuși un spectacol de teatru, nu o predică

Subiectul spectacolului e fierbinte pentru că, spune Elena Morar, „într-un fel sau altul, fiecare are o părere despre asta, foarte puțini sunt neutri în privința influenței și imixtiunii bisericii în zona libertăților individuale și a propunerilor de parteneriat civil. Strângerea de semnături pentru modificarea Constituției a fost un demers de succes în sensul că a strâns un număr semnificativ de semnături, deci nu e o problemă izolată în societate. Pe de altă parte, opiniile sunt foarte polarizate, deseori extreme. Mi s-a părut interesant cum acest text prezintă într-un mod teatral, pornind de la niște premise foarte verosimile, și merge pe firul lui «ce-ar fi dacă ar fi?» și ne prezintă problema foarte nuanțat. Pentru mine, pariul a fost să spun pe scenă o poveste pornind de la o problematică socială dar care nu se oprește la asta, ci atinge teme precum responsabilitatea morală, sensul și înțelesurile familiei, dar într-un mod care să nu sperie spectatorul și să simtă că i se ține o predică. Pe de altă parte, nu e o situație atât de excepțională precum credeam, există foarte mulți tineri provenind din medii ultra-conservatoare și ultra-religioase, care au o reală problemă în a concilia simțul apartenenței familiale cu propriul traseu și propriile decizii personale de viață, inclusiv legat de sexualitate și de viața de cuplu.”

Tema principală este familia, modurile în care ea este definită astăzi, în condițiile în care realitatea arată că, ne place sau nu, nu mai există un singur tipar de familie. Familia din spectacol se confruntă cu o mulțime de situații neobișnuite, fiecare reacționând față de ceilalți și în forul său interior în funcție de valorile prioritare la care aderă.

Care sunt tonul și intenția spectacolului, ce își propune să demonstreze, ce întrebări vrea să pună tuturor? Să nu uităm, spune regizoarea, că „Tatăl meu, preotul” este și rămâne un spectacol de teatru, nu o predică sau o judecată de valoare. Chiar și în subiecte arzătoare pentru societate și indivizi precum cea a familiei (cu discuțiile subiacente despre sexualitate, identitate, valori morale, spiritualitate, etc), lucrurile sunt deseori complexe și cu multe nuanțe de gri, deși pasiunile dintr-o tabără sau alta de opinie pot fi foarte intense și dihotomice. „Nu e OK să punem într-o singură găleată nici oamenii religioși, tratându-i ca pe niște retrograzi, pentru că actul credinței e unul total valid in punct de vedere emoțional – și am încercat să transmit asta în spectacol -. Pe de altă parte, există multă frustrare acumulată și de partea minorităților sexuale, neacceptate social, iar asta îi face pe mulți să considere că orice text care vorbește despre un subiect care chiar și tangențial are legătură cu tematica LGBT este un text cu o agendă activistă, ori nu e așa. Spectacolul vrea să arate că există cumva dreptate și greșeli de ambele părți, că o anumită deschidere spre comunicare ar putea micșora clivajul. Dar comunicarea poate avea loc după ce se exprimă clișeele și frustrările. Spectacolul are și momente sarcastice dar și un ton relativ neutru. Deși povestea e spusă din perspectiva fiului, nu e singurul cu o perspectivă validă și nu îl tratăm neapărat ca pe un erou. Din perspectiva noastră, toate personajele sunt într-un fel anti-eroi, unii foarte umani cu care putem empatiza”, spune regizoarea.

Există o graniță între teatrul ca act de exprimare artistică și teatrul ca instrument de manifestare și acțiune socială și politică? Elena Morar crede că teatrul este social prin esența lui, nu este un act izolat, făcut între patru pereți, ci presupune o dimensiune socială, un privitor și un raport de privire, ascultare și comunicare socială. Ea nu aderă la ideea că ar exista un clivaj între teatrul de artă și teatrul social/politic, între teatrul nou și teatrul vechi, între activism versus hedonism. De fapt, spune ea, vorbim cu toții despre aceleași lucruri, despre felul în care scena reflectă ceea ce se întâmplă în viața din afara teatrului pentru toți. „Nu ai cum, în teatru, să nu vorbești despre lumea din jur chiar și când nu vorbești direct despre ea. Și marile spectacole de teatru de artă din anii `60-`70 aveau un mesaj social implicit foarte puternic, vorbeau despre lumea momentului de atunci într-un fel sau altul.”

Așadar – veniți la „Tatăl meu, preotul“, indiferent de tabăra de opinii și alegeri în care vă situați, pentru că, spune regizoarea Elena Morar, „este o poveste de viață, nu o dezbatere clinică. E o situație potențial posibilă oriunde, pe care noi am ales să o tratăm într-o cheie comico-tragică. Nu e un spectacol sumbru, deși are și unele astfel de nuanțe. Acest spectacol poate fi și o invitație spre a ne pune niște întrebări, în același timp în care vizionăm pur și simplu un spectacol de teatru – nu un manifest propagandistic pro sau contra.”

Tatăl meu, preotul

De: Gabriel Sandu

Regia: Elena Morar

Scenografia: Alexandra Panaite

Video: Ana Cârlan

Sound design: Andrei Mihai

Distribuția: Andrei Sabău, Valeriu Andriuță, Mihaela Teleoacă, Vlad Nemeș, Bogdan Nechifor

O producție Apollo111

Site-ul www.fnt.ro vă prezintă o serie de articole-invitații la spectacolele selectate în cadrul celei de-a 28-a ediții a Festivalului Național de Teatru (19-29 octombrie, București). Ediția de anul acesta se desfășoară sub semnul #fnt100 – FNT în 100 de evenimente. Urmăriți hashtag-ul pe contul nostru de Facebook și pe site-ul oficial al Festivalului Național de Teatru, www.fnt.ro. Puteți vedea aici selecția oficială a spectacolelor din festival. Ediție dedicată regizoarei Cătălina Buzoianu.