class="">Publicul – parte integrantă din spectacolul „În numele Tatălui”

Publicul – parte integrantă din spectacolul „În numele Tatălui”

Două reprezentații cu spectacolul „În numele Tatălui” se vor juca în FNT – secțiunea „Teatrul și societatea. Acum” – în zilele de 22 și 23 octombrie, începând cu ora 18:00, la TRANZIT.ro. Este o producție a Asociației Art No More din București, realizată de Elena Vlădăreanu (documentare și text) și Robert Bălan (regie). De la ei am aflat mai multe lucruri despre acest spectacol.

17 octombrie 2018,  Stiri

Cum a apărut ideea textului pentru un spectacol de teatru documentar și de ce l-a scris ne-a răspuns scriitoarea Elena Vădăreanu: „Ideea a apărut în urma unui schimb epistolar cu o persoană pe care nu o știam, dar care citise cărțile mele vechi, mai ales «europa. zece cântece funerare», un volum de poezie din 2005. Această persoană citise acolo, poate mai mult printre rânduri, dar nu numai, anumite informații care fac trimitere la o viață religioasă. Cumva genul ăla de chestii strecurate într-un text special pentru cei câțiva care vor avea «ochi de văzut». Așadar, această persoană mi-a scris să mă întrebe dacă îmi poate scrie. Sigur, i-am spus, și a revenit cu un e-mail foarte lung, o scrisoare foarte personală, o mărturisire intensă care m-a obligat să vin cu propria mea poveste, să mă întorc într-o zonă care nu mă mai interesa, nici măcar tangențial. Din păcate, am pierdut aceste scrisori ale noastre care da, erau cumva și foarte literare în același timp. După un timp i-am scris din nou acelei persoane pentru a o întreba dacă nu ar vrea să facem un interviu pentru un eventual text pentru scenă. A fost de acord, ne-am văzut când a venit în țară – nu trăiește aici -, am înregistrat atunci vreo trei ore, apoi am mutat dialogul pe e-mail și așa a început”.

Despre conceptul spectacolului ne spune regizorul Robert Bălan: „E primul spectacol din proiectul finanțat de AFCN, «Teatru intim». E un proiect care merge pe două componente ce țin de intimitate: temă și mod de prezentare. E un spectacol fără acțiuni scenice, decor, muzică, lumină, aplauze la final. E un spectacol alcătuit din mai multe mărturii, iar scopul meu principal a fost să nu distrug textul cu nu știu ce intervenții teatrale. Sigur că spectacole alcătuite din monologuri am mai văzut. Însă aici e foarte importantă atmosfera spațiului. Și relația pe care o creăm cu spectatorii, care, deși nu sunt puși să facă nimic, sunt totuși parte integrantă din spectacol. Pentru mine, foarte important este îndemnul la toleranță și ascultare din prima confesiune. Spectacolul nu este o critică la adresa religiei sau a vreunei confesiuni. E un puzzle cu lucruri bune și rele pe această temă. Important e cum marchează întâmplările astea din copilărie viața adultului”.

De la autoare aflăm că textul a fost scris înainte ca spectacolul să fie început, că a fost mult de lucru, de fațetat, rotit, sucit, întors, lucrat la acea oralitate pe care o au monologurile, care erau foarte lungi. Și că atunci când au început repetițiile doar simpla lectură dura în jur de trei ore; au tăiat (Robert și echipa), a tăiat Elena, toți fiind atenți să nu piardă lucrurile esențiale.

Cei doi sunt un cuplu de creatori, dar au împreună și două fetițe. Și cum lucrează ei doi? Elena mărturisește: „Lucrul nostru împreună nu e un vis al colaborărilor, cum probabil își închipuie oamenii. Ne certăm o grămadă; eu nu pot să văd întregul, nu pot, e o incapacitate a mea, iar Robert are nevoie de tot. Eu lucrez din aproape în aproape, pe bucăți mici, sunt foarte centrată pe limbaj, mă omoară «cuvântul potrivit», mi-e foarte greu să concep acțiuni, iar teatrul e făcut din acțiune și mai puțin din limbaj, de-aia și refuz să mă refer la mine ca la un dramaturg. Dar după ce încheiem aceste lupte, din care fiecare din noi iese mai mult sau mai puțin șifonat, sunt foarte docilă. Să vă spună actorii cu care am lucrat de-a lungul timpului – că Robert nu o să recunoască – nu mă deranjează schimbările, tăieturile, pot să facă ce vor cu textul”. Iar Robert dă replica: „Cum să nu recunosc? Uite, zic public: după ce îl dă, Elena nu se mai bagă la text. Problema e că vine în ultima clipă textul și eu nu prea am timp să mă gândesc la el înainte. Dar, până la urmă, eu zic că a ieșit bine de fiecare dată. Și asta fără să discutăm prea mult. Că n-avem timp. Spectacolul «Habemus bebe» l-am făcut discutând pe e-mail. Ea scria dimineața, eu răspundeam seara. Deși eram amândoi acasă tot timpul. La «În numele Tatălui» îmi mai spunea din când în când cum s-a mai dezvoltat proiectul, eu citeam și îmi dădeam cu părerea despre părțile aproape finalizate. Dar asta se întâmpla în discuții de 1-2-5 minute maximum. Pentru că aici a fost multă documentare, mult de transcris… Am reușit la un moment dat să discutăm mai pe larg și atunci am definitivat o cheie mai generală de abordare a textului și a viitorului spectacol”.

„În numele Tatălui” este un spectacol apreciat și recent premiat. Ce calități îl recomandă publicului? „Ca toate spectacolele noastre, nici cu ăsta nu prea știi cum stau lucrurile. Nu știi de unde să-l apuci. E despre religie sau nu e? E așa cum te aștepți să fie, adică o critică la adresa instituției Bisericii (a oricărei Biserici în general) sau o confesiune despre confesiune? Este pro sau este împotrivă? Eh, mai ales cu această ultimă întrebare –  într-o vreme când oamenii par să aibă foarte multă nevoie de a ști cum se poziționează, ei înșiși, prietenii lor, cunoscuții, comunitatea Facebook, spectacolul ăsta vine și spune ceva de genul: fuck off, adevărul nu există, sunt zeci de adevăruri personale, unele la care nici nu te gândești, unele dureroase și insuportabile, altele poate amuzante, de ce acestea ar fi mai puțin relevante decât Marele Adevăr la care visăm cu toții?”, declară Elena Vlădăreanu. Și continuă Robert Bălan: „La noi întotdeauna concluzia a fost că nu există nici o concluzie. Ne ferim de dat lecții și soluții. Asta e în toate spectacolele făcute împreună”.

De ce, totuși, să vină publicul în FNT ca să vadă acest spectacol? Și Elena răspunde: „O să spun un clișeu, dar are legătură cu ce am spus mai sus: pentru a intra și în papucii celuilalt. Mai ales dacă ai impresia că deții Marele Adevăr”.

„Art No More este asociația, entitatea juridică sub care ne desfășurăm activitatea și pentru care stau eu să fac hârțoage și raportări. M-am ferit ani de zile de astea și uite că tot acolo am ajuns. Dar pot să scriu în CV că sunt și manager cultural, nu? Cu Art No More am făcut mai tot timpul proiecte destul de inovatoare, am abordat teme care nu prea erau la modă la momentul în care am făcut noi. Am făcut spectacole despre mâncare, despre maternitate, lecturi de poezie, un do-it-yourself performance și altele. Astea au fost într-o perioadă mai romantică, așa. Cu bani din buzunar, prin crowdfunding, fără bani. Am scris vreo patru ani aplicații la AFCN și alte instituții, fără succes. De anul trecut, am început să și câștigăm finanțări la concursuri:  AFCN, ARCUB, UNITER”, astfel își prezintă asociația Robert Bălan.

BILETE LA SPECTACOL, DISPONIBILE AICI.

În numele Tatălui

Documentare și text: Elena Vlădăreanu

Distribuția:

Virgil Aioanei

Carmen Florescu

Ozana Oancea

Regia: Robert Bălan

Scenografia: Elisabeta Gëdo

Durata: 1h 30 min (fără pauză)

Asociația Art No More, București

În cadrul secțiunii „Teatrul şi societatea. Acum”

Nerecomandat persoanelor sub 16 ani

Foto: Vlad Bâscă