class="">VIDEO Bush Moukarzel, co-regizor al Cekhov’s First Play/Prima piesă a lui Cehov: „Arta nu e ca o pereche de foarfeci, care ori taie bine, ori nu”

VIDEO Bush Moukarzel, co-regizor al Cekhov’s First Play/Prima piesă a lui Cehov: „Arta nu e ca o pereche de foarfeci, care ori taie bine, ori nu”

Pe lângă faptul că are un masterat de filozofie în studii psihanalitice, și a jucat și regizat la celebrul teatru berlinez Schaubühne, printre alte proiecte, Bush Moukarzel  este co-fondatorul și directorul creativ asociat al Dead Centre, o companie de teatru creată în 2012, cu sediul între Dublin și Londra”. Toate cele patru producții de până acum ale acestei companii au fost deja în turnee în Europa și Statele Unite. Cea mai recentă producție a lor, Cekhov’s First Play/ Prima piesă a lui Cehov, a fost prezentată la FNT anul acesta, stârnind un interes viu din partea publicului dar și destulă stupoare legat de personajul principal al spectacolului, Platonov.

26 octombrie 2018,  Stiri

Bush Moukarzel este atât co-regizor, alături de Ben Kidd, un actor și povestitorul (uneori răutăcios, alteori debusolat) în acest spectacol care abordează această primă, ușor stângace piesă a lui Cehov cu un umor foarte creativ, doar în aparență iconoclast, în realitate abordarea piesei fiind ca o provocare plină de iubire la adresa lui Cehov și a percepțiilor publicului despre „spiritul cehovian”.

Mai întâi, ce fel de „Centru Mort” (traducerea literală a numelui companiei de teatru Dead Centre) sunteți voi?

Unul dintre motivele acestui nume este că, în teatrul din Anglia și Irlanda, vorbim de „stânga scenei”, „dreapta scenei” și „centrul/ punctul mort” al scenei, ceea ce indică o anumită poziție și precizie a locației. Dar numele nostru se referă și la acele situații când te simți „în centrul scenei sau al lumii” – în momentul acela poate ceva nu e în regulă și poate te afli de fapt într-o gaură neagră sau un „centru mort”.

În Prima piesă a lui Cehov, care a fost intenția din spatele deconstrucției și a jocului cu ceea ce unii resimt drept „specificul cehovian”?

Noi l-am luat pe Platonov, care în piesă este un bărbat care vorbește foarte mult, și l-am făcut complet mut, fiind jucat de către un membru al publicului care nu știe nicio replică din spectacol sau unde să se ducă și ce să facă. E ca un joc de Jenga (turnul instabil), unde atunci când înlături un element dintr-o structură poate se dărâmă totul, sau poate obții o structură nouă și fragilă. Spectacolul nostru este de fapt o scrisoare de dragoste către Cehov, nu un atac. E ca într-o familie unde, când iubești pe cineva, te tot iei la harță cu el, îl provoci, tocmai pentru că îl iubești. De aceea ne-am jucat și noi cu Cehov.

Această primă piesă a fost scrisă când el avea 19 ani. Textul complet, dacă este jucat integral, durează 7 ore; cei care fac astfel de montări sunt niște sadici, noi nu suntem, noi suntem copilăroși, eu și Ben Kidd. Amândoi am decis că vom lua la întrebări spiritul acestei piese, caracterul ei incomplet, faptul că e neterminată și cumva inconsistentă. Ne-am gândit că aceste trăsături sunt bune, pentru că exact așa ne simțim și noi. Capodoperele lui Cehov, ca Livada de vișini, sunt pur și simplu perfecte, în timp ce această primă piesă (cunoscută sub numele de Platonov, deși în realitate ea nu are titlu) are nevoie de ajutor, este „rățușca urâtă” a lui Cehov, o piesă neterminată pentru oameni neterminați, cum spunem noi.

Ce speranțe ați avut legate de percepția publicului față de spectacol?

Intenția noastră a fost pur și simplu una de libertate. Nu credem că noi știm mai multe decât ei, oamenii care vedeau un spectacol de teatru în secolul XIX. Modul în care ne jucăm în spectacol nu vrea să sugereze că noi avem o filozofie mai profundă decât publicul inițial sau decât Cehov, ci mai degrabă este modul nostru de a spune că avem nevoie de forme noi pentru a ajunge la idei și adevăruri vechi. Noi, astăzi, nu știm nimic mai mult, Cehov scria atunci despre adevăruri universale – întrebările legate de locul nostru în univers, de ordinea socială (dacă ea funcționează sau e în colaps), așteptările oamenilor, tema libertății, rolul femeilor, toate aceste zbateri sunt aceleași atunci și acum. Dar modul în care spunem aceste aceleași povești astăzi trebuie să fie diferit.

Platonov al vostru este un personaj în perpetuă schimbare, fiind jucat mereu de o altă persoană, din public.

Într-adevăr, acesta e micul nostru secret. Imediat înaintea fiecărui spectacol ieșim în fața teatrului și alegem o persoană la întâmplare. Aleg un bărbat sau o femeie, îi întreb dacă ar vrea să fie personajul principal – dacă spun nu sau că sunt actori profesioniști, atunci e în regulă dar aleg pe altcineva. Le arătăm apoi unde să se așeze în public, pentru că vor purta niște căști speciale – și în afara de asta ei nu știu nimic. Căutăm intenționat acest element de haos, anarhia necunoscutului, nu știm niciodată cum o să iasă. Așadar, frumusețea stă tocmai în acest element de neprevăzut și incertitudine aduse în mijlocul unui format artistic.

Provocarea așteptărilor și căutarea necunoscutului ca strategie?

Da, cred că sunt lucruri importante, nu sunt doar jocuri pe care le facem în spectacol ci e vorba de un anumit sentiment de nesiguranță. Personajul Platonov are ceva straniu, inconfortabil, nici el sau ea nici publicul nu știu ce se va întâmpla. Pentru celelalte personaje am făcut această nesiguranță foarte concretă – persoana cu care vorbești chiar este cine crezi că este, sau tu de fapt îi îmbraci în propriile tale proiecții?… Publicul mă aude pe mine că vorbesc în timpul spectacolului, își imaginează că știu totul, dar și asta este de fapt mai mult propria lor proiecție. Cu această matrice de așteptări și imaginație ne jucăm noi. Și Cehov a fost interesat de lucrurile astea, avea de exemplu ideea sindromului impostorului, cu un personaj care spune ”Eu nu sunt cine crezi tu că sunt”.

Și publicul cum ar trebui să primească propunerea voastră?

Sper ca cei din public… să fie amabili cu mamele lor. Glumesc. Mereu dau un răspuns amuzant la o astfel de întrebare pentru că, dacă aș avea vreo așteptare ca spectacolul să genereze o anumită reacție, atunci nu ar mai avea sens să fac acest spectacol. Anticiparea efectului pe care un spectacol îl va avea… vezi, aici nu e ca în cazul unui produs, ca de exemplu o foarfecă: dacă taie bine, e un succes, dacă nu, e un eșec. Arta nu e așa, nu are o funcție anume. Deci habar n-am ce reacție va avea publicul. Desigur, există acea ambiție ca oamenii să simtă că le-ai arătat ceva ce nu au mai văzut, pentru că atunci rezultatul va fi unul interesant, oamenii se vor simți cu adevărat vii și își vor aminti de propria lor idiosincrazie, de faptul că fiecare este altfel decât toți ceilalți, că suntem cu toții excepționali în individualitatea noastră.”

Mai multe informații despre spectacolul Cekhov’s First Play/ Prima piesă a lui Cehov găsiți aici