După o săptămână în care vezi două spectacole pe zi, scenele încep să se amestece între ele, te ghidezi după soundtrack-ul fiecărei producții sau după senzațiile pe care îți amintești că le-ai încercat: bucuria recunoașterii unui gând, conexiunile asociative, râsul provocat de umorul inteligent, uimirea generată de curajul unei abordări sau de soluțiile neașteptate pentru resorturi dramatice cunoscute, dar și plictiseala, nerăbdarea ca un spectacol cu autori auto-indulgenți, care se bucură excesiv de repetarea propriilor soluții și nu pot edita nimic din spectacolele lor, să se termine. Totul se încarcă în tine ca într-un iCloud și se păstrează acolo, cel puțin pentru o vreme, o arhivă de ”mixed emotions” al cărei păstrător ești, urmând să decizi cum anume reciclezi tot ceea ce ai acumulat și, mai ales, cum dai mai departe. Cu tot cu soundtrack.
13 noiembrie 2023 FNT în presă
FNT 2023 a început în forță cu Catarina sau frumusețea de a ucide fasciști, creat în 2020 de Tiago Rodriguez, dar a cărui acțiune e plasată în 2028, deși pare posibilă chiar acum. Montat pe scena Teatro Nacional D. Maria II din Lisabona[1], spectacolul provine dintr-o teamă profundă a unei societăți care a trecut cu greu printr-o dictatură fascistă între 1926 și 1974, o perioadă de izolare culturală și opresiune pe care – așa cum se întâmplă cu toate dictaturile, iar noi o știm prea bine în România – e greu să o descarci din ADN-ul societal. Într-o vreme când multe țări europene sunt tot mai amenințate de creșterea pericolului partidelor extremiste de dreapta, nu e de mirare că spectacolul a găsit ecouri și a fost jucat în turneu sau în festivaluri, consolidând reputația lui Rodriguez, care, născut în 1977, e unul dintre artiștii primei generații crescute în libertate în Portugalia, cu o nouă viziune asupra lumii. O viziune care, mai presus de orice, refuză întoarcerea la fascism, așa cum ne anunță sloganul imprimat pe fața de masă aflată în scenă pe tot parcursul spectacolului – Nao passarao (They will not pass sau, în versiunea locală, Pe aici nu se trece), slogan al revoluțiilor secolului 20, cu care e pusă în acord și muzica spectacolului. Ca și în alte locuri în care s-a jucat, spectacolul a stârnit emoții amestecate în publicul din București, emoții care s-au strecurat treptat în conștiința spectatorilor, asediați de ideile discutate pe scenă, unele pierdute la traducerea care abia ținea ritmul cu rostirea actorilor. Asaltați de argumentele unei dezbateri care nu se poartă des pe scena locală, și DELOC pe scena Teatrului Național din București, unde și-ar avea mai mult decât oriunde locul, spectatorii au fost mai întâi curioși, amuzați, incitați, unii dintre ei debusolați, alții frustrați, iar spre final revoltați, în unele cazuri încântați, desprinzându-se cu greu din fascinația pentru actorii extraordinari care livrau un conținut problematic. Cum să te menții pe linia subțire dintre ficțiune și realitate?
Citiți integral pe Scena.ro