class="">CÂND TOCILESCU (NE) LIPSEȘTE…

CÂND TOCILESCU (NE) LIPSEȘTE…

„Toca se povesteşte” – lucrarea recent apărută în două volume – a fost un prilej de a vorbi, într-o întâlnire cu oameni de teatru, dar mai ales cu prieteni ai celui mai „rebel și liber spirit” din lumea artei scenice de la noi, despre regizorul, omul de cultură Alexandru Tocilescu. Despre regretatul Toca…

9 martie 2017,  Stiri

Deloc întâmplător locul unei asemenea întâlniri-vorbire: Sala „Toma Caragiu” (Icoanei) a Teatrului Bulandra. Un spațiul în care Alexandru Tocilescu a creat unele dintre cele mai frumoase și memorabile spectacole ale sale. De pe această scenă a fost petrecut în lumea de Dincolo!

„Toca se poveşteşte”, o antologie îngrijită de Florica Ichim, editată la Fundaţia Culturală Camil Petrescu – Revista „Teatrul azi” și Editura Cheiron, volume apărute cu sprijinul UNITER şi AFCN, vine să completeze seria „Galeria teatrului românesc”, păstrând memoria unei opere scenice deosebite, a unui altfel de creator, a unui altfel de om.

Cei invitați de editorul Florica Ichim – cumva moderator al întâlnirii – au povestit, și-au amintit, au vorbit despre spectacolele create de Alexandru Tocilescu, despre calitățile lui, despre lecția lui de teatru… Despre Tocilescu, așa cum a fost el, cum a fost cu el! L-au evocat, după acești cinci ani care au trecut de când nu mai este printre noi, Marina Constantinescu, Ion Caramitru, Dragoș Buhagiar și Alexandru Darie – gazda evenimentului.

Desigur, s-a făcut referire, în primul rând, la memorie, la valorile pierdute și aproape uitate. Or, această antologie vine să aducă aminte, să rămână pentru alții, dar mai ales pentru acei care nu l-au cunoscut și nu i-au văzut creațiile.

Actorul Ion Caramitru, cel care l-a întruchipat pe Hamlet în spectacolul omonim – cu siguranță cea mai titrată montare a lui Alexandru Tocilescu – spunea că după dispariția fizică a marilor artiști, a spectacolelor de referință „urmează bezna uitării”, ceea ce nu ar trebui să se întâmple astăzi, chiar dacă „arta noastră e arta momentului – e și caldă, e și emoționantă…”

„Au venit aici cei ce l-au cunoscut pe Tocilescu, fie că au lucrat cu el, au băut cu el, s-au distrat cu el, au suferit cu el și l-au dus – cei mai mulți dintre ei – la groapă. Vorbim despre cineva care e încă viu în mintea noastră, ceea ce pentru mine este esențial. Pentru că îl putem pomeni.

Iar cărțile despre artiștii dispăruți sunt extrem de importante pentru cercetări ulterioare (…). Toca a fost și rămâne un nebun, un talent debordant, cu o cultură remarcabilă. Lui îi plăcea cel mai mult filmul pe care îl și comenta cu talent și cu profesionalism, pentru că prin film se apropia de viața reală, de viața imaginară pe care apoi o putea să o folosească pe scenă”.

Ion Caramitru a remarcat conferința susținută de Alexandru Tocilescu la Teatrul Național București, conferință inclusă în această lucrare: „… E plină de poezie și trece în revistă mai toată viața lui povestită de el. Sunt două importante evenimente care i s-au întâmplat lui Toca și prin el nouă. Lupta pentru «Hamlet», care a fost o luptă câștigată neașteptat cu cenzura și cu miracolul eliberării de cenzură a spectacolului, și oprirea spectacolului «O scrisoare pierdută», care face obiectul unei alte coperți de carte, până la urmă. «Scrisoarea» a fost un spectacol privit cu rezervă și de unii critici, și de unii spectatori, dar care pentru mine era un spectacol admirabil, căci pentru prima oară credeam în încercările de modernizare ale lui Caragiale. Au fost și mai sunt modernizări ale lui Caragiale în teatru, care nu îl servesc deloc, ba din contra. (…) Spectacolul avea virtuți remarcabile, desigur și lungimi, și greșeli, dar una peste alta era viu, cu o lupă care ținea de modul lui de a privi lumea și teatrul prin el. Ideea de a opri un spectacol în plină glorie, în plină efervescență (făcea săli pline) mi se pare absolut nebună… (…) Marele lui regret, regret care nu a putut fi reparat, a fost că spectacolul «O scrisoare pierdută», despre care el credea că este cel mai interesant spectacol al lui, nu a fost înregistrat. Și să fi văzut azi ce însemna acesta la sfârșitul anilor ‘90.

Pentru cei ce nu știu, «Hamlet», «O scrisoare pierdută» dar și ceea ce nu a reușit să mai facă – «D’ale carnavalului» – ar fi fost poate triunghiul cel mai important al creației lui Toca. Până la urmă, standardul tuturor operelor pe care le-a făcut e foarte ridicat și se poate vorbi despre opera completă”.

Ion Caramitru a vorbit, desigur, și despre „Hamlet” – cum a început și cum a fost lucrul la spectacol; despre certuri, despre împăcări, despre ce a fost frumos la crearea memorabilului „Hamlet” realizat la mijlocul anilor ‘80.

„Am putea vorbi de Toca ca de o ființă mai vie decât celelalte, dublat fiind și de suferința lui de care aparent își bătea joc. Sunt puțini oameni care pot să-și trateze cu detașare o suferință atât de gravă, copleșitor de complicată. Din două în două zile făcea dializă. Și totuși avea putere să vină la repetiții, să lucreze, să se enerveze chiar, lucru care era benefic. Enervările lui erau purtătoare de creativitate. Pentru mine, Toca rămâne, poate, după Liviu Ciulei, cel mai viu regizor cu care am lucrat”.

Florica Ichim remarca faptul că această carte este pretextul „ca să ne aducem aminte după cinci ani de Toca”. E o promisiune pe care i-a făcut-o „eroului cărții”, promisiunea că va apărea o carte despre el.

Relevând „semnul prieteniei”, „semnul devotamentului”, criticul și realizatorul TV Marina Constantinescu a mărturisit că Toca a fost pentru ea nu doar un om de teatru, ci un rafinat și un neliniștit om de cultură. Și că ea face parte din generația care a crescut, până să îl cunoască pe Alexandru Tocilescu, cu spectacolul lui – „Hamlet”, ca „spectacolul-manifest” al unei generații. Pendula între Ateneul Român – ca să-l vadă pe Ion Caramitru în spectacol cu Dan Grigore, studentă fiind la Folologie intra fără bilet, împreună cu ai săi colegi, mergând și la Biblioteca Academiei să cerceteze parte din manuscrisele lui Eminescu cuprinse în acel spectacol –, și Teatrul Bulandra, unde venea să învețe „rigoarea cuvântului și forța lui, dar și omagiul unui regizor față de actori”.

„Dacă aș face un film, mă văd în această sală; aș face o succesiune de cadre: venim să învățăm o lecție despre libertate. Și nu e nimic întâmplător, pentru că această lecție de libertate, care în anii ’80 era greu de învățat, am continuat s-o învăț cu Tocilescu în meserie. Este cel mai atipic prieten al meu, este cel mai plin de paradoxuri prieten al meu, cel mai neserios și cel mai serios, cel mai rebel și cel mai supus rigorii unui text, unei construcții intelectuale, cel mai fidel și cel mai năuc într-o prietenie, cel mai complex. Cu el vorbeam despre «Cabala bigoților» și «Tartuffe» tot aici, tot în anii ’80, având curajul să cheme oamenii să vadă într-o seară un spectacol și în următoarea seară alt spectacol, să facă experimente. Libertatea lui interioară forța limitele libertății cenzurii în care trăiam. Iar «Hamlet» a fost manifestul care ne-a scos interior în starea de libertate”, a spus Marina Constantinescu, adăugând că el i-a fost cel mai mare însoțitor, ani de zile, la Festivalul Enescu. Erau interminabile discuțiile între ei despre muzică, teatru, film. Ea a remarcat: „Aici, în lumea teatrului, am învățat că un om de teatru este un om profund spiritual, cu o cultură foarte solidă și un om foarte liber. Cu Toca învățai să zbori, învățai să te contrazici pe tine însuți, învățai să-l urmezi, învățai să-l părăsești – era ca într-o iubire furtunoasă în care te întorci mereu acolo unde te simți foarte în siguranță. M-am simțit foarte în siguranță văzând «Oblomov», redescoperind ceva din anvergura extraordinară a lui Tocilescu”. L-a caracterizat ca fiind și un om plin de umor, de poantă, de ironie, de cinism uneori; un om de o sensibilitate și de o vulnerabilitate ieșite din comun.

Ea a mai spus că Toca a făcut istorie aici, la Teatrul Bulandra, amintind și de „Elisaveta Bam”, un spectacol care „te bântuie”. Pentru că pe el îl bântuia autorul – Daniil Harms, îl bântuia ceea ce însemna dictatura, anii trăiți în totalitarism. În opinia Marinei Constantinescu, Toca a descoperit actori și i-a pus în valoare. Unora le-a scos în evidență alte laturi ale capacității lor. El a prețuit cuvântul și sunetul, cum foarte puțini au știut și știu să o facă. A oferit foarte mult actorilor ani și ani, dar și tuturor celor care au făcut parte „din trena lui”.

Marina Constantinescu a remarcat totodată că Toca „rămâne acel tumultuos personaj care vine peste noi ca o mare învolburată, neliniștită”, căci așa a fost Alexandru Tocilescu – „extrem de neliniștit și undeva, poate, foarte liniștit, încercând să ajungă într-o grădină a armoniei interioare în care pe rând am poposit fiecare”… Iar „lecția lui umană, de mare sensibilitate și vulnerabilitate, ne-a contaminat atunci când trebuia”.

Scenograful Dragoș Buhagiar și-a amintit despre prima lui întâlnire cu Tocilescu, înainte de a începe împreună „Oblomov” la Teatrul Bulandra, deși îl cunoscuse încă prin 1985, când îndura „un frig groaznic” în sala de la „Bulandra”, văzând „Hamlet”. „Într-o duminică dimineața vedeam „Hamlet”-ul lui Toca. Afară era mizerie, totul era gri. Și veneai aici, iar decorul lui Dan Jitianu – lucrarea lor – era o altă lume. Intrai într-o altă dimensiune. Un contrast extraordinar! A fost un spectacol de cotitură, a fost un spectacol memorabil! Nouă ne dădea curaj. Ne puteam imagina că am putea face teatru. Chiar și în acele condiții nemernice de dinainte de ‘89”, și-a amintit Buhagiar. Apreciatul scenograf a mai spus: „Toca murea și învia, stătea un timp și apoi revenea cu o forță uriașă; Toca avea fler la oameni, avea fler la făcut distribuții, căci făcutul distribuțiilor e un lucru important, din câte am observant eu și ține de talet, de intuiție. Pentru el talentul era principalul, precum și potențialul unor oameni și niciodată alte dorințe – doar cele legate de teatru. Asta e genial în lumea în care trăim. Toca i-a ajutat pe unii să se redescopere, să se reinventeze. Cu Toca ne-am îndepărtat, ne-am apropiat, dar a existat întotdeauna respectul. Eu cred că teatrul trebuie să aibă la bază numai genul acesta de abordare: respect, profesionalism… E complicat să vorbești despre Toca la trecut. E foarte ciudat. Și dacă ne sunt atât de vii imaginile acestor spectacole, înseamnă că putem vorbi la prezent despre Toca. Mă consider un norocos că am făcut parte din viața lui Toca și Toca a făcut parte din viața mea. El mi-a schimbat viața. Te provoca în așa fel încât să apuci altă cărare”.

Regizorul Alexandru Darie, gazda acestei întâlniri, a depănat, la rându-i, amintiri, mărturisind că a avut „un sprijin de la el în acest teatru”. Susține că Tocilescu făcea parte din marii boieri ai teatrului, marii artiști ai teatrului; că descopea, împreună cu scenografii, cu actorii, cu prietenii, motivul pentru care făceau un spectacol.

„Acest tip de personaj e bine să încercăm măcar să-l povestim. Noi spuneam că românii își respectă valorile numai după ce ele nu mai sunt. Mie mi-e frică pentru că intrăm într-o epocă în care nu mai respectăm valorile nici după ce nu mai sunt, nici pe cele consacrate în alte popoare, dar nici pe cele care, din fericire sau nefericire, și-au trăit veacul aici. De aceea, lucruri ca acestea ajută cât de cât. Desigur, noi o să-l ținem minte pe Toca cât o să mai trăim… Ceea ce rămâne aici este această carte. Poate nu persoană, dar sufletul acelei persoane să-l ținem minte; ce ne învață acel suflet al acelei personae, cum să fie de acum încolo și teatrul și cultura românească. Pentru că agresiunea devine din ce în ce mai mare, agresiunea mediocrității și ea se desfășoară cu zâmbetul pe buze. Ea nu este un lucru grav, un război care vine și te amenință, te scoate din casă, explodează ferestrele. Nu, este un zâmbet plăcut și o semnătură într-un pix. Și prin aceste două acte dispar lucruri sau nu se mai fac niciodată”, a spus Alexandru Darie.

În Nota antologiei „Toca se poveşteşte”, Florica Ichim, îl caracterizează pe Tocilescu astfel: „Personaj fabulos, regizor pe măsura personajului, considerându-se liber într-o ţară carcerală şi-ntr-o lume agresivă, Alexandru Tocilescu nu poate fi reconstituit doar de cei dinafara sa, care s-au bucurat de prezenţa-i ori de dispreţul său. Când, la început de mileniu, am încercat să dibui zonele misterioase ale personalităţii sale, el n-a adus la vedere decât ceea ce bănuiam deja. Platoşa sa, construită cu migală, era de fapt, armură cu viziera trasă. Aşadar, în aceste volume, n-am adus mărturii de la cei apropiaţi (rude, prieteni, cunoştinţe) decât atât cât au luminat ceva dintr-un spectacol. L-am lăsat pe Toca să povestească doar ce vrea el şi am completat cu ceea ce au înţeles ceilalţi din spectacolele lui (vezi Teatrografia destul de amplă, deşi selectivă)”.

@ Foto: Forin Biolan