class="">Evgeny Mironov: „Deși Cehov e o planetă, la fel ca Shakespeare, nu mi-a mers cu Cehov. Nu-l înțeleg ușor”

Evgeny Mironov: „Deși Cehov e o planetă, la fel ca Shakespeare, nu mi-a mers cu Cehov. Nu-l înțeleg ușor”

Este unul dintre cei mai mari actori ruși ai momentului. Joacă în teatru și film, e producător, conduce o fundație de binefacere, este directorul artistic al Teatrului Națiunilor din Moscova. Are în plan înființarea unei școli de teatru.

29 octombrie 2017,  Stiri

A venit pentru prima dată la București cu un spectacol, la invitația Festivalului Național de Teatru, cu „Hamlet / Collage”, în regia lui Robert Lepage și în care interpretează douăsprezece personaje. Este Evgeny (Evgheni) Mironov, care ne-a acordat un interviu, vorbindu-ne despre publicul bucureștean, despre Hamlet, despre Lepage, despre teatrul pe care îl conduce, despre autori și personaje, despre multe alte lucruri ce țin de viața artistică și nu numai.

Sunteți pentru prima dată în București cu un spectacol, cu „Hamlet / Collage”.  Cum vi s-a părut publicul de aici după reprezentația care a avut loc pe scena mare a Teatrului Național?

Mi-a plăcut foarte mult. În primul rând, aș remarca faptul că reacțiile spectatorilor de aici au fost altele față de cele ale spectatorilor din Moscova sau ale celor din Israel și din alte locuri. În al doilea rând, mi s-a părut că publicul este foarte înțelept. S-a văzut după reacțiile apărute ca urmare a înțelegerii a ceea ce se întâmpla pe scenă. Am și discutat cu regizorul Robert Lepage despre așa ceva. Din păcate, au sunat niște telefoane în public. Dar eu înțeleg că e o sală foarte mare și probabil nu toți cei aflați la spectacol fac parte din publicul de teatru. Însă nu mai e atât de important.

Deci, reacțiile spectatorilor din diferite zone ale lumii sunt diferite. Este ”Hamlet / Collage” un spectacol pentru cunoscători?

Nu. Lepage e pentru toți. Pentru toate categoriile, pentru toate grupurile sociale. Pentru că el folosește în creațiile sale un limbaj foarte simplu, chiar și la cele mai complicate istorii. Fiecare spectator vede ceea ce poate înțelege: cineva dă atenție poveștii legate de melodramă sau istoriei familiei, dar publicul avansat, cunoscător este interesat de altceva: pătrunde tot mai adânc în ceea ce spune regizorul în scenă. Și metoda povestirii lui Lepage e foarte simplă, pe înțelesul tuturor.

Dar faptul că acțiunea e plasată în anii ’60 din secolul XX este clară tuturor spectatorilor de oriunde?

Desigur, există diferite semne distinctive, care amintesc de acea perioadă: un telefon, un televizor, un magnetofon în care Ofelia introduce un disc și ascultă un cântec foarte cunoscut al acelor ani. Toate acestea țin de anturaj. În principiu, nu am ținut foarte tare să punem în evidență așa ceva, adică anii ’60. E o stilizare.

Lepage a montat pentru prima dată Hamlet, cu dumneavoastră.

A doua oară. Prima oară, când a montat, el a jucat și rolul Hamlet.

Dar în ceea ce privește lucrul cu dumneavoastră, el fiind încântat, a spus că rolul și-a găsit actorul, adică pe Mironov. Cum v-ați găsit unul pe celălalt – actorul și regizorul?

Sunt un fan al lui Lepage, i-am văzut spectacole la Moscova, la Festivalul „Cehov”. Dar nu am bănuit că ne vom întâlni vreodată. Pentru mine el era o stea atât de mare! Apoi, o cunoștință comună ne-a pus în legătură și eu cu el am luat cina împreună. Iar a doua zi, după cină, eu i-am înmânat o distincție – Premiul Stanislavski. Apoi au fost ani când ne-am intersectat în diferite țări și am hotărât, la un moment dat, că vom lucra împreună, dar nu știam încă ce anume.

Robert Lepage și Evgeny Mironov la București, în cadrul evenimentului „În dialog cu Robert Lepage și Evgeny Mironov”, organizat de Festivalul Național de Teatru. Foto: Lucian Muntean

Dar el văzuse spectacolul „Hamlet” cu dumnevoastră, în regia lui Peter Stein?

A văzut la New York spectacolul „Boris Godunov”, venind special din Canada. În aceeași seară, am luat cina la restaurant, am discutat și el a rostit: Hamlet. Cum să fiu din nou Hamlet? L-am jucat pe Hamlet în spectacolul lui Peter Stein. Au trecut anii și acum mă gândeam la Claudius, de exemplu. Atunci el a spus: nu un personaj, ci toate personajele. Apoi am început să lucrăm.

Și ați lucrat doi ani. A fost greu?

Nu a fost chiar atât de greu. Am lucrat în etape. Trei săptămâni s-a lucrat la el, în Québec, folosind metoda „brainstorming”. După care a fost pauză, fiecare dintre noi doi făcând altceva, ce aveam de făcut. Apoi alte trei săptămâni am muncit foarte intens și nu a fost deloc ușor.

În decembrie se împlinesc patru ani de când îl jucați.

Da, ieri am aflat că au trecut patru ani. Eu credeam că sunt doar doi.

Două spectacole total diferite cu aceeași piesă: în primul, regizat de Peter Stein, având rolul Hamlet; în al doilea, montat de Robert Lepage, având douăsprezece roluri. V-a ajutat, pentru cel de-al doilea, rolul Hamlet realizat cu mai mulți ani în urmă cu Stein?

Nu cred că m-a ajutat. „Hamlet”-ul lui Peter Stein nu l-am jucat îndeajuns, din diverse motive. L-am jucat doar trei ani, iar „Hamlet / Collage” e de patru ani. Pe acela nu l-am jucat îndeajuns și îmi era dor de el. De aceea, ca un înfometat m-am înfipt în acest material. Mă invidiez când rostesc un monolog și spun „Hamlet, ce minunat e! Și ce bine că pot să o fac”. Dar aici au fost alte sarcini. Stein e un minunat însoțitor al textului original. El pune minunat în scenă această literatură cuvânt cu cuvânt. La Lepage este vorba despre alte sarcini. Lui îi este interesant, prin mijloace tehnice, să pătrundă în mintea lui Shakespeare și să vadă totul din altă perspectivă. În procesul de creație, am înțeles că nu e pur și simplu „Hamlet”, ci e o istorie care are loc în capul, în mintea unui singur om. Și acest om este artist. Doar Dumnezeu poate crea lumi, iar autorii pot să se bată, să se lupte și toate petrecându-se într-o singură minte, într-un singur cap. E o lume întreagă! Și, cumva, totul s-a desenat în capul meu!

Înainte de a face „Hamlet” cu Peter Stein, v-ați gândit să jucați Hamlet, căci mulți actori își doresc să joace personaje de Shakespeare, mai întâi Romeo, apoi Hamlet?

Am auzit, numai că atunci când învățam la Școala-studio MHAT (n.n –instituție de învățământ superior de pe lângă Teatrul de Artă din Moscova) nu puteam suporta această piesă. Nu înțelegeam de ce Hamlet nu putea acționa multă vreme, doar el trebuia să ucidă. E clar că e un personaj inteligent, care reflectă îndelung. Și, totuși, de ce nu pune mai repede planul său în mișcare? Cred că din acest motiv nu am vrut să jocul rolul. Și am înțeles datorită lui Stein, care milimetric îmi arăta cum Hamlet se schimbă în fiecare scenă, ca mercurul. În text, eu nu am văzut așa ceva. Iar Stein a reușit foarte bine să-mi arate asta.

V-a ajutat să citiți piesa printre rânduri, cum se spune.

Exact.

Jucați „Hamlet/ Collage” de patru ani, dar ați avut un spectacol, care s-a jucat aproape 20 de ani.

Da, mi s-a întâmplat o dată în viață. Este vorba de spectacolul „Bumbaraș”, pe care l-am jucat timp de 19 ani.

A rămas proaspăt până la sfârșit?

Nu. De fapt, mi se părea că e proaspăt, până când, în timp ce dansam pe masă, am căzut. Și atunci am spus: ajunge, până aici, trebuie să pleci la timp.

V-aș întreba ceva despre forță, despre timp: sunteți actor, producător, director artistic al Teatrului Națiunilor. Aveți și o fundație de binefacere. Jucați în foarte multe filme. În acest an ați realizat roluri, am găsit undeva, în șapte seriale și lungmetraje.

Serios? (râde)

Dar cum reușiți, în scurt timp, să treceți ușor de la un personaj la altul?

Am învățat să mă „comut”. Înainte îmi era greu să fac așa ceva. Și acum, desigur, nu e ușor, dar reușesc. Ca director artistic al teatrului am multe de făcut, am un program obligatoriu, dar când încep să repet ca artist mă detașez. Le spun tuturor: mă lasați în pace; acum sunt doar artist. Sau când avem o acțiune de binefacere – în curând trebuie să organizăm aniversarea fundației noastre de binefacere și să strângem bani – mă străduiesc să nu mă ocup de toate, în același timp. Zilnic îmi întocmesc agenda. De exemplu, dimineața mă ocup de fundația de binefacere, apoi, ca director artistic am multe ședințe. După care, ca producător, vizionez materialul făcut, iar seara joc în spectacol. Toate acestea sunt diferite, dar m-am obișnuit. Trebuie de prețuit timpul foarte, foarte mult. Dacă rezerv o oră funcției mele de producător, atunci în această oră eu mă ocup numai de producție. Viața m-a structurat cumva.

Festivalul Național de Teatru, care are loc acum la Bucureești, se desfășoară în acest an cu tema „Teatrul schimbă lumea”. Cum schimbă teatrul lumea?

La fel cum a schimbat Shakespeare lumea în acești 500 de ani. Numai că într-o direcție care nu e bună, dacă ne gândim în sensul acesta. Dar, pe de altă parte, dacă teatrul nu ar fi fost, probabil nu ar mai fi existat lumea, asta dacă mă gândesc din punct de vedere al naivității. Dostoievski spunea că frumusețea va salva lumea. Există speranță. Într-o sală de spectacol, de exemplu, printre mulțimea de oameni pot fi vreo zece care pot mișca acest proces – de a salva lumea. E nevoie de puțini oameni ca să salveze ceva. Noi trebuie să formăm nu o lume întreagă, ci un grup, nu prea mare, iată sarcina reală, cred.

Probabil aveți și o echipă foarte bună la Teatrul Națiunilor. Cum se dezvoltă instituția pe care o conduceți?

Da, e foarte bună. Și asta nu a fost chiar de la început. Întrucât acest teatru, practic, noi l-am refăcut. S-au schimbat și oamenii. La început, au venit oameni care îmi erau apropiați, care m-au sprijinit, au pus umărul când a fost mai greu. Apoi am înțeles că a venit o altă perioadă. A trebuit, fără cruțare, să iau măsuri dure, în calitatea mea de director. Înțelegeam că o parte dintre oameni, care îmi erau loiali, dar ca profesioniști, în dezvoltarea în continuare a teatrului, nu-i mai puteam păstra. Omenește le-am mulțumit și nu îi voi uita niciodată. Ne-am despărțit. Am luat profesioniști, care nu îmi sunt atât de apropiați, dar le cer să lucreze ca niște profesioniști, fiecare să-și facă treaba. Uneori e un treapăd, alteori oamenii se bagă unde nu e treaba lor. Și eu permanent trebuie să fiu vigilent. Trebuie să am grijă să nu fie conflicte. Sunt și acestea obligații de serviciu.

Cu Roman Dolzhansky (n.n. – critic de teatru și adjunct al directorului artistic al Teatrului Națiunilor), stabilim ce avem de făcut pe viitor, ne gândim permanent cum să evolueze teatrul. Teatrul Națiunilor are deja zece ani. Nu există în Moscova un alt teatru care să aibă pe afiș atâtea nume mari de artiști. Putem spune că am crescut regizori, am deschis un nou spațiu pe lângă Teatrul Națiunilor, în care se desfășoară, după părearea mea, lucruri interesante și care ar putea duce la ceva foarte bun sau poate nu. Căci încercăm să îmbinăm câteva direcții – arhitectură, sculptură, artă plastică, filmul și desigur teatrul – și când toate se vor îmbrățișa poate se vor naște noi forme. Mai știi? Noi încercăm. Mai departe cred că e nevoie de un studio de teatru și acesta să se nască în procesul de creație – cu diverse cursuri și lucrări ale regizorilor care au montat în teatrul nostru. Teatrul Națiunilor nu are o trupă stabilă. Avem peste 300 de artiști invitați. Ceea ce înseamnă că nu există un alt teatru ca acesta, care funcționează, pe de o parte, ca teatru de repertoriu, iar pe de altă parte nu are actori angajați. În al treilea rând, orice regizor își poate alege prin casting orice actor.

Acesta este un teatru de stat. Vi se permite din partea ordonatorului de credite așa ceva?

Uimitor, dar nu ni s-a interzis nimic. E un caz unic. Dar noi am convins că o asemenea formă de activitate este posibilă chiar și pe bani de la stat. Oricum, banii pe care îi primim de la buget nu ne ajung pentru proiectele mari. Dar avem parteneri – sponsorii noștri, foarte devotați.

Organizați un festival al școlilor de teatru – „Territoria” (Teritoriu). Cum a apărut?

Festivalul nu este al Teatrului Națiunilor, dar colaborăm împreună. Festivalul are deja 12 ani. Ne-am gândit, cu ai mei colegi, cum am putea noi, oameni cunoscuți, să-i ajutăm pe alții: regizorul Kirill Serebrennikov, actrița Ciulpan Hamatova, cunoscutul dirijor Teodor Currentzis, Roman Dolzhansky și eu. Suntem prieteni și ne-am întrebat cu ce putem ajuta pe cei mai tineri. Cu ce? Cu bani. Și am creat un eveniment și am premiat niște proiecte, niște oameni – care aveau nevoie fie să editeze o carte, fie să inițieze un festival – în sensul că dacă există o idee, trebuie susținută. Și facem acest lucru de peste zece ani. Ne-am gândit și ce facem mai departe? Am spus: un festival. De ce? Noi mergem des în turneu, vedem multe lucruri în lume, dar mulți nu văd, în special studenții, artiștii tineri, începătorii. Și asta e o mare problemă. Pentru că ei nu știu cu ce să compare ceea ce fac ei. Într-un teatru de provincie, chiar dacă există un spectacol foarte bun, creatorii nu știu unde se situează. Ei nu ajung la Avignon sau în altă parte, dar au nevoie ca să știe ce se întâmplă acolo. De aceea am organizat Festivalul „Territoria”, pentru a aduce la Moscova unele dintre cele mai bune spectacole.

Vă gândiți și să regizați?

Nu. Regia e altă profesie.

Dar să predați?

Mă pregătesc să predau. Am amintit de studio. Dar e o muncă atât de responsabilă. Profesorul meu, Oleg Tabakov, ne-a acordat nouă, studenților lui, foarte mult timp când studiam. Era un artist de film foarte ocupat, avea spectacole, iar după reprezentațiile în care juca, la 11 noaptea, ne aduna în subsol și repetam până pe la 2 dimineața. Nu înțelegeam de unde avea atâta forță. Nu aș dori ca acei oameni pe care îi voi învăța, educa să nu aibă de lucru. Sunt copiii mei, într-un fel. Principalul e responsabilitatea. Am fericita ocazie să lucrez cu cei mai buni regizori ai lumii – școli total diferite, cu direcții diferite, cum să nu împărtășesc așa ceva. Trebuie! Când? Nu știu!

În cabina de machiaj, înainte de spectacolul „Hamlet / Collage“, jucat în FNT. Foto: Daria Globina. Theatre of Nations

Revin la munca de actor. Ați jucat și în alte spectcole de Shakespeare, în afară de „Hamlet”?

Nu.

În schimb ați realizat mari personaje de Cehov: Lopahin, Treplev, Ivanov. Am văzut ce roluri extraordinare faceți în „Povestirile lui Șukșin”, pe texte de marele artist și scriitor Vasili Șukșin. Cum treceți de la un personaj la altul, de la unul clasic la unul contemporan, de la o lume la alta, de fapt.

Deși Cehov e o planetă, la fel ca Shakespeare, nu mi-a mers cu Cehov. Nu-l înțeleg ușor.

După premiera cu „Livada de vișini”, criticii ruși v-au catalogat, pentru rolul Lopahin, actorul nr.1 din Rusia.

Așa este, cu toate acestea însă lucrurile nu se schimbă. Pentru că, Lopahin al lui Eimuntas Nekrosius (n.n. – regizorul montării) nu e Lopahin al lui Cehov. E concepția regizorului. În ceea ce privește Treplev din spectacolul „Pescărușul” de la MHAT, acesta a fost un spectacol mai vechi și eu am avut un sentiment negativ. Referitor la „Ivanov”, care se joacă în prezent la Teatrul Națiunilor, acesta e un spectacol minunat, dar eu așa și nu am înțeles până la capăt personajul – mă chinuie. Lucrez în continuare la el. Cehov nu-mi este un ajutor. Dimpotrivă, e un excitator ce mă înspăimântă. Căci el a pus asemenea condiții pentru personajele sale încât nu pot fi realizate, achitate. Cehov a făcut-o special, cu impertinență, ca un doctor, căruia nu-i este milă atunci când taie pacienților săi o mână, un picior sau alte organe. A avut o atitudine nemiloasă și față de Ivanov. E pentru a treia oară când joc Cehov, dar eu nu pot avea un contact cu Anton Pavlovici.

Dar care autor vă este un bun ajutor?

După mine, autorul trebuie să se lase descoperit. Să existe un contact uman, în care eu cred foarte tare. Cu Șukșin sau cu Shakespeare am un contact total, e o armonie. Dar Cehov nu se lasă descoperit, el și în viață era o persoană care se comprima, era un om închis în lumea sa. Și a lăsat doar o crăpătură, permițându-mi să mă uit. Așa e, deocamdată.

Multe, multe roluri în film ați făcut: și Cneazul Mîșkin, și Karamazov, în acest an și Lenin…

Da, însă Lenin nu-i Dostoievski. Dar pe Dostoievski eu îl consider autorul meu. În primul rând, noi ne asemănăm după sistemul nervos. E o vibrație ce mă caracterizează. Am avut noroc de regizori, care mi-au propus personaje din Dostoievski. Nu am întâmpinat niciun impediment. Nimeream imediat în brațele acestui om, Dostoievski, care îmi vorbea fără întrerupere. Povestea curgea aidoma unui șuvoi puternic. Inițial m-a speriat puțin acest șuvoi – ca un strigăt și atâta durere de a împărți cu cineva… Așa se comportă Dostoievski.

Cât de des creați un rol nou în teatru?

O dată la doi ani. În prezent nu repet nimic în teatru. Mă gândesc ce voi face mai departe. Dar în filme știți deja. De curând am terminat un alt film de care, probabil încă nu știți. După rolul Lenin, am dorit să comit acte huliganice, în „Portarul galaxiei”, un film de Dzhanik Fayziev. Din categoria SF. După vreo câteva zeci de ani se inversează polii pământului: în Brazilia, de exemplu, e iarnă veșnică, iar în Rusia e ca în Brazilia. Acolo unde e Catedrala Vasili Blajenîi cresc palmieri, umblă cămile. Și e o luptă cosmică. Totul e pe grafică computerizată. Fără decoruri, fară recuzită, fară parteneri alături. Totul era imaginar. Mă întrețineam cu aerul. Deși mi s-a părut o plictiseală de nedescris, cred că a fost o încercare.

Ați jucat și în „Matilda”, filmul despre care se discută mult în Rusia. Și se spune că actorul principal, care e străin, a hotărât să nu vină la lansarea filmului.

S-a speriat, probabil. Au fost incidente. Dar toate acestea arată că vremurile sunt cum sunt. Dacă vizionezi filmul, înțelegi că e o poveste. Știți filmul „Anastasia”? E ceva asemănător. E o poveste frumoasă, romantică. Asemenea filme se fac la Hollywood și publicul vine să se uite la frumusețea redată, căci sunt cadre foarte frumoase, să și plângă puțin la final. E o melodramă. Dar ceea ce s-a întâmplat pe marginea apariției filmului e de neînțeles. Acestea sunt vremurile și nu numai în Rusia. Ce putem face noi artiștii? Să nu răspundem provocărilor. Artistul este liber, altfel nu e artist. Pe de altă parte, să explicăm celor mulți, deveniți deodată activi, acelor forțe sociale întunecate, ce înseamnă arta. Precum ar întreba cineva: ce înseamnă „Pătratul negru” al lui Malevici. Trebuie de explicat, riscând să fii lovit cu lopata în cap. Asta e misiunea noastră, a artiștilor”!