class="">Mihai Călin, actor ”No Man’ s Land”: „Teatrul trebuie să ridice niște întrebări, altfel ne rinocerizăm”

articol din campania editorială #teatrulschimbalumea #fnt2017. Urmărește hashtagurile noastre pe contul nostru de Facebook și pe site-ul oficial al Festivalului Național de Teatru, www.fnt.ro. Citește aici manifestul campaniei!

• No Man’s Land a adus multe lucruri în viața mea. O să plec de la întrebarea pe care și-a pus-o regizorul, bulgarul Morfov (nu mai spun că spectacolul e despre războiul din fosta Iugoslavie și făcut după un film destul de cunoscut care a luat și Oscarul): cum a fost posibil ca oamenii care au trăit împreună de copii să ajungă să se urască într-atât de mult încât să se omoare, să se tortureze, e posibil să se întâmple așa ceva? Și răspunsul e că e posibil să se întâmple oriunde. Cum a fost și la noi la Târgu Mureș în martie 1990. Mi se pare că și anul viitor, 2018, va sta sub o tensiune interetnică, la aniversarea Marii Uniri – unii sărbătoresc, alții poartă doliu și e foarte ușor să apeși butonul ăsta al naționalismului. Ne-am gândit mult când am făcut spectacolul la această problemă.
  
• Uite, chiar și într-un conflict minor, în trafic, poți să devii un animal. Când nu ai nimic de împărțit important, doar că s-a băgat unul în fața ta. Și vezi cum oamenii se stâlcesc în bătaie. Bine că nu e voie cu pistoale la noi, că ar fi zeci de crime pe zi, sunt convins. Suntem toți niște potențiali criminali, niște animale… În societatea românească e o agresivitate fantastică. Din fericire, la noi în spectacol lucrurile sunt tratate și cu umor. Dar uite că și acolo unde există umor… mai trece și umorul și nu te salvează și revine animalitatea! Cam astea sunt preocupările pe care mi le-a deschis acest spectacol. Pe mine m-a ajutat la nivel personal, m-a făcut mai conștient.
  
• Am o îngrijorare cu privire la anul 2018. Chiar am văzut niște poziții oficiale, de la UDMR… E suficient să vină niște români de-ai noștri, verzi, să zică: Învățați, bă, română, că vă spargem capul! Ai văzut și micii ăia din Odorhei… Toată lumea e bombardată cu informație și oamenii nu mai au spirit critic, să se întrebe ce e adevăr și ce e minciună. Am citit recent un articol foarte bun al lui Mircea Miclea pe tema asta. E foarte ușor să arunci o petardă din asta pe Facebook. Imediat strângii mii de like-uri și de bâte.
  
• Teatrul de stat, teatrul instituționalizat, care e subvenționat în cea mai mare parte, chiar cred că are o misiune în plan social. Faci și lucruri de divertisment, să se relaxeze oamenii, să mai râdă. Dar nu într-o așa majoritate! Nu, pe bune. Teatrul e pentru altceva. La fel cum e și cartea. Acum nu spun că trebuie să facem teatru doar despre realitatea imediată – ar fi o sărăcire majoră. Dar teatrul trebuie să ridice niște întrebări, pentru că altfel ne rinocerizăm.
  
• Festivalul Național de Teatru deja prin selecție face o opțiune în sensul ăsta al angajamentului social – e clar. Mai departe, nu știu ce strategie ar putea adopta FNT-ul. Evident că în afară de spectacolele propriu-zise ar trebui organizate întâlniri, discuții cu publicul. Mi se par foarte mișto. La noi, la Teatrul Național, nu s-a întâmplat niciodată așa ceva. Ar fi interesant, ai avea un feedback – ai vedea ce se înțelege. Publicul cum participă la un spectacol? – dând atenție sau vorbind la telefon, după caz. Și, la sfârșit, prin aplauze. Care la noi sunt foarte convenționale, de fapt. Și atunci, nu știi: au înțeles?, le-a plăcut?, ce-au înțeles?, ce nu le-a plăcut? Publicul românesc e în mare parte convențional și – nu aș vrea să jignesc pe cineva – cu un foarte slab simț civic. Poate prin niște dezbateri s-ar deschide căi de comunicare noi, nu știu.
  
• La noi au tot apărut spații care aruncă adevăruri în față. De exemplu, îmi place mult ce se întâmplă la Replika, un proiect foarte interesant și foarte util. Și foarte valoros și artistic, nu e vorba doar de un simplu angajament social. Suntem mai puțin de acord ideologic, unii se duc într-o zonă stângistă fără nuanțe, dar de așa proiecte, noi, ca societate, avem mare nevoie.
  
• Lumea trebuie zguduită. Lucrurile incomode trebuie spuse. Lumea nu trebuie doar mângâiată pe cap, la modul: uită-te la mine, că mă strâmb frumos și te fac să râzi. E puțin dacă e doar râsul ăsta. În No Man’s Land se râde mult, că e umorul ăsta balcanic, vorbește sârbul în tranșee cu bosniacul, și mai fac ei afaceri cu droguri, cu arme, se mai întreabă ce le fac nevestele și ajung la cine a început războiul și încep să se înjure și să tragă unul în altul. Absurd! Umor… Se râde mult, dar se arată și ceva grav.
  
• Sunt oameni – ca Alex Potocean, cu care eu am jucat la Green Hours mai demult și cu care m-am înțeles grozav, mi-a făcut o mare plăcere să joc alături de el – care se implică în proiecte de genul ăsta. E supertare. Și Katia Pascariu îmi place mult. Mihaela Rădescu, soția lui Vlad Rădescu, cumnata lui Voicu Rădescu, iar. Îi admir. E clar că oamenilor ăstora, în afară de bucățica lor de actori, le pasă de ce impact au în societate. Și cum să nu-ți pese, când vezi că se fură atât, că e atâta nepăsare?
  
• Noi suntem duși cu capul, românii. Avem impresia despre noi că suntem frumoși, ospitalieri, care n-am oprimat pe nimeni niciodată, că noi suntem băieții buni, dar toți ne-au dat în cap. De fapt, nu suntem nici mai buni, nici mai răi decât alții. Vorba ceea: zi-le oameni și dă-le pace. De fapt, societatea românească e dominată de nepăsare, de lehamite, fiecare cu aia a mă-sii, cu bucățica lui și atât.
  
• Ideal ar fi la un artist să nu mintă. Eu asta încerc. Când îmi fac meseria, o fac din plin, cu bucurie și cu nebunie, cu joacă multă, cu atâta introspecție și profunzime, cât pot – e important să cauți adevărul pe scenă. Profesia asta este de vocație, nu e, așa, un job ca să câștigi niște bani, eventual mai mulți.
  
• Meseria asta nu poate fi despărțită de viața “civilă”, ca să zic așa. Pentru că la teatru vorbim despre iubire, despre ură, despre toate aceste mari sentimente care ne fac oameni, vorbim despre adevăr, despre minciună, și nu doar în alb și negru – important e să găsim nuanțe. Aici e partea frumoasă pentru actori și regizori: când găsesc nuanțe, straturi diferite într-un personaj, când nu dăm lecții… Și dacă asta facem zi de zi, cum să scoți asta din viața noastră “civilă”? Cum poți să nu te intereseze ce se întâmplă în societate – că la mine la teatru au loc porcării, că mor oameni în spitale, că nu știu ce?

• Repet: e o meserie de vocație actoria. Nu e doar așa că te urci pe scenă să se uite niște oameni la tine când te joci, ca să te admire. Dacă e doar atât, e un exhibiționism ieftin și nu mă interesează. Cred că un artist onest face în viața civilă ceea ce admiră în viața profesională.
  

Publicul românesc e în mare parte convențional și – nu aș vrea să jignesc pe cineva – cu un foarte slab simț civic. Poate prin niște dezbateri s-ar deschide căi de comunicare noi, nu știu. Mihai Călin, actor

Festivalul Național de Teatru, ajuns anul acesta la cea de-a 27-a ediție, are loc în perioada 20-30 octombrie 2017. Producătorii Festivalului Național de Teatru sunt UNITER – Uniunea Teatrală din România și Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București. FNT este un proiect cultural finanțat de Ministerul Culturii și Identității Naționale, coproducător Primăria Municipiului București prin ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București. Partener: Institutul Cultural Român. Ediţia de anul acesta îi este dedicată marelui actor Victor Rebengiuc. Bilete la spectacole: www.mystage.ro/fnt

Ediție desfășurată sub Înaltul Patronaj al Președintelui României.

Click pe imagine pentru a afla mai multe detalii despre spectacolul ”No man`s Land”