class="">Masterclass Gabriela Carrizo

[lxa_breadcrumbs]

Masterclass Gabriela Carrizo

25 octombrie | 11:00 -13:30, LINOTIP

[featured_img]

[gallery_stuff]

Prezentă în festival cu spectacolul Moeder, al companiei Peeping Tom, înființată de ea alături de Franck Chartier, coregrafa Gabriela Carrizo va susține un Masterclass dedicat actorilor-dansatori și coregrafilor din România.

Intrare liberă

[same_day_events_link]

Gabriela Carrizo avea zece ani când a început să danseze într-o şcoală multidisciplinară din Córdoba, Argentina, singura în care exista un curs de dans contemporan pentru copii şi adolescenţi. Sub conducerea Normei Raimondi, şcoala avea să devină Universitatea de Balet din Córdoba, unde Gabriela a dansat câţiva ani şi unde a creat primele sale coregrafii. S-a mutat în Europa când avea 19 ani şi, de-a lungul anilor, a lucrat cu Caroline Marcadé, Les Ballets C de la B (La Tristeza Complice, 1997, şi Iets op Bach, 1998), Koen Augustijnen (Portrait intérieur, 1994) şi Needcompany (Images of Affection, 2001).

Nu a încetat niciodată să lucreze la propriile coregrafii şi a semnat producţii precum spectacolul solo E tutto sará d’ombra e di caline şi Bartime, o colaborare cu Einat Tuchman şi Lisi Estaras.

A creat, de asemenea, coregrafii pentru opera Wolf (2002), a companiei  Les Ballets C de la B. A jucat rolul principal în filmul Kid (2012) în regia lui Fien Troch. Gabriela a regizat The Missing Door (2013) pentru Nederlands Dans Theater – NDT 1 în Haga şi The Land (2015) pentru Ensemble of Residenztheater (München, Germania).

În 2000, împreună cu Franck Chartier, a înfiinţat compania Peeping Tom, al cărei director artistic este şi astăzi.

Compania Peeping Tom este o structură cu rădăcini adînci ce s-a dezvoltat organic, şi care îmbină viaţa cu activitatea profesională, cercetarea cu spectacolul. Încă de la început, fondatorii săi au lucrat cu un grup bine închegat de artişti care-şi dezvăluie cele mai intime restorturi în procesul lent şi intuitiv al creaţiei ce precede fiecare nouă producţie. Pe scenă, artiştii se adresează unul altuia folosind numele reale. În Caravana (1999), un spectacol in situ instalat într-o rulotă, spectatorii puteau privi pe fereastră, martori ai vieţii cuplului Franck şi Gabriela; de atunci,  spectacolele lor s-au deschis tot mai mult lumii exterioare. Între timp, modelul de organizare a companiei a trecut prin trei etape de dezvoltare: una colectivă, urmată de conducerea artistică în tandem a celor doi coregrafi (Carrizo şi Chartier), care a evoluat progresiv spre configuraţia actuală, în care fiecare producţie este pusă în scenă separat. Cea din urmă fază le-a oferit coregrafilor mai mult spaţiu pentru a-şi dezvolta propria viziune îmbogăţită cu tot ce primesc din afară, contând însă pe sugestiile artistice şi pe validarea celuilalt.

„Unele piese sunt mai narative decât altele, dar acţiunea desigur că urmează foarte rar un fir logic sau cronologic. Noi reprezentăm timpul visării şi al subconştientului, timpul unei lumi mentale. În timp ce vorbim acum, aici, gândurile noastre pot evada preţ de câteva clipe, pentru ca apoi să revină în conversaţia noastră. Tocmai acest timp este cel pe care încercăm să-l redăm pe scenă, să-l extindem cât mai mult, pentru ca povestea să poată urmări gândurile unui personaj, apoi să revină la locul iniţial. Prin acest proces, putem mări ca sub o lupă, putem amplifica anumite senzaţii sau amintiri.” (Gabriela Carrizo)