Trăim într-o lume care este incapabilă să îşi reseteze modul de viaţă: metehne precum trădarea, hoţia, minciuna, mentalităţi, prostie, incultură… se regăsesc încă din plin şi, dacă este să privim adânc în istorie, nu în istoria pe care am învăţat-o în perioada comunistă, s-au cam găsit dintotdeauna la poporul acesta. Şi pentru că toate acestea par a fi ereditare, asta e, le vom mai găsi şi în timpul ce va să vină. Există şi lucruri bune, avem şi calităţi, dar, de cele mai multe ori, se agaţă în pânza de păianjen atent ţesută de toate celelalte.
10 noiembrie 2021 FNT în Presă
Jurnal de România 1989, gândit, scris şi regizat de Carmen Lidia Vidu, m-a transportat în trecutul recent şi mai puţin recent, aducând în faţa ochilor, odată cu mărturisirile şi mărturiile prezentate, şi amintirile mele din „trecutul glorios al patriei” în care am crescut, în care continui să trăiesc. Sunt decreţel şi am simţit din plin comunismul. Nu mi-a plăcut, nu îmi trezeşte regrete. Mă duc la întâlnirile cu colegii de liceu în uniformă pentru ca să nu uit, pentru că în buzunarele ei mi-am pus amintirile când am pornit să-mi fac un rost în lume.
(…)
Aş fi putut să mă opresc aici, dar dacă tot am vorbit de o revoluţie, ne-am amintit de vremurile declanşatoare, mi-am exprimat regretul că nu suntem încă o societate în care adevărul, binele şi frumuseţea (sigur e o utopie acest lucru) să fie cât de cât prezente în ea, să vorbim de un alt spectacol-document, realizat de Asociaţia Pro Teatru Zalău – Verde tăiat.
Citiți integral pe Agenda LiterNet.