Ieri (13 septembrie 2021), m-a luat Afrim de mână şi m-a plimbat printre fetele sărace, atât de multe că umpleau strada toată, iar „seceta şi sărăcia creşteau la grămadă”, dintr-un oraş aflat „între stepă şi Limanul Nistrului”, unde nu se află nici urmă de păduri. Convinsă fiind că nu mă veţi crede, am să vă povestesc.
15 noiembrie 2021 FNT în Presă
Intru în spaţiul care adună în sufletul lui toate poveştile fetelor. Dulapuri înalte străjuiesc încăperile care compun spaţiul scenic, cenuşii, cu uşiţe care se deschid spre alte încăperi, luminate uneori de câte un bec agăţat, necunoscute, la care nu ai acces (fetele sărace trăiau în case neluminate electric, unde felinarul ghida paşii, iar umbrele se proiectează în încăperi, când mai mici, când mai mari). Stânga, dreapta, sunt două vitrine, şi fiecare vitrină este de fapt o fereastră din care răsar copaci viscoliţi de ninsoare sau întunecaţi de secetă, după cum e anotimpul. Asta a fost, de fapt, prima imagine cu care m-am întâlnit: imaginea copacului luminat, în plin viscol şi ninsoare. Singur, mut, luminat de strălucirea zăpezii. Apoi multe uşi, dominate de o uşă mare, în centrul acestui spaţiu, care este închisă sau deschisă fie uşor pentru a ne oferi adevărate tablouri, fie cu zgomot, încheind o poveste pentru a deschide o alta. Uşa aduce mister, uşa cunoaşte secrete, uşa te păzeşte sau te alungă. În dreapta mai este o uşă, cu o gaură de cheie uriaşă, prin care, în anumite momente, va răzbate o lumină puternică, rece sau caldă, proiectându-se pe câte un chip sau un obiect din cameră. Două paturi, de-a dreapta şi de-a stânga, reprezentând două încăperi, din două case. Acolo se petrec multe, căci ele suportă, suportă greutăţi, dureri, of-uri, gemete. Şi un bar-pianină, de unde răsună muzică, unde se cântă (live cu Diana Roman), unde se golesc pahare. Măsuţe-birouri şi scaune, o maşină de cusut, şi… soba, preţioasa sobă, în jurul căreia se ţes toate poveştile, când fierbinte, când rece. Toate sunt cenuşii. Deasupra unui pat stau frumos aranjate şi atât de cuminţi tablouri, mai mici sau mai mari, cu flori, flori ce par a fi presate şi uscate, precum ajung tinerele fete ale acestui oraş. Poate pe ele le reprezintă: flori ce au fost frumoase, vesele, colorate, dar care, odată rupte, devin ceva mai palide, fără viaţă, presate de durerile vremii.
Citiți integral pe Agenda LiterNet.