2020, acest an, care a răscolit întrebări grele în toate planurile existenței noastre și a suspendat zumzetul familiar și sigur al vieții cotidiene, a forțat schimbări ale căror efecte e limpede că le vom resimți peste timp, iar teatrul – prin excelență, o artă a întâlnirii, a comuniunii – nu a fost cruțat.
4 ianuarie 2021 Stiri
Artiștii s-au aflat în postura (incomodă, dar vitală) de a chestiona rolul teatrului în societate și de a-și reevalua propriile căutări, discursul creator și mijloacele de creație. Pe de altă parte, directorii de teatre și festivaluri au trebuit să găsească soluții de avarie pentru (aproape) două stagiuni moarte și au fost puși în fața unei realități care a vădit, din nou și din nou, cunoscuta cangrenă a unui sistem egoist și inert, bine ținut în frâie de nepăsare și ignoranță. În acest context, într-adevăr, directorii artistici ai Festivalului Național de Teatru (Ludmila Patlanjoglu, Maria Zărnescu și Călin Ciobotari) s-au aruncat cu mult curaj – fiind vorba și despre o ediție aniversară (a 30-a!) – în apele tulburi ale unei bresle tensionate și extenuate de frustrarea unui an cultural nesatisfăcător. Însă, cred că FNT Altfel (chiar și lipsit de strălucirea întâlnirilor din foaier și de prospețimea noilor producții făcute la scenă) a fost o încercare onestă de a menține o constantă a firescului, în ciuda dificultăților, a nisipurilor mișcătoare, a interdicțiilor, a provocărilor tehnice, a opiniilor pro și contra, mai vechi și mai noi, care au împresurat această răspundere, într-o perioadă în care nimic nu mai e la fel. Iar miza justă a acestei ediții speciale – asumarea unei continuități în celebrarea teatrului românesc a reflectat, prin reușitele și chiar prin inevitabilele sale eșecuri, realul chip al acestuia, prea adesea perceput greșit doar în alb și negru, fiind prea rar privit echilibrat, obiectiv pentru a i se surprinde nuanțele.
În ceea ce mă privește, la această ediție (și, de fapt, întregul an), m-am bucurat că am putut recupera fie și frânturi din memoria teatrului românesc sau, mai bine spus, a treatrului nostru. Pentru că mi-am dorit dintotdeauna (nu doar ca profesionist, ci și ca simplu pasionat de… fragilități) să mă apropii cumva de acele spectacole intangibile, depozitate doar în amintirea celor care au avut șansa să le vadă vii, pe scenă. M-am bucurat și pentru că am revăzut spectacole pe care nu credeam că le voi mai revedea, ce au adus cu ele firul unor amintiri personale, cum s-a întâmplat cu Unchiul Vania al lui Andrei Șerban. Acea minune de spectacol văzut prima oară alături de colegii mei de facultate; spectacol prin care am descoperit Clujul; spectacol prin care am descoperit extraordinarii actori ai Teatrului Maghiar. M-am bucurat să ascult secțiunea on-air a Festivalului, unde au fost prezentate producții premiate (național și internațional) ale colegilor mei din Teatrul Național Radiofonic, care de ani de zile au adus teatrul radiofonic românesc în atenția unor importante competiții de profil din lume. M-am bucurat să revăd spectacolele inedite și reușite ale colegilor care au îndrăznit să creeze pentru public, sfidând constrângerile pandemiei, explorându-și limitele. M-am bucurat pentru că am avut nevoie de această stare, mai mult decât de toate contestațiile ce i le-aș fi putut aduce unei ediții aniversare… altfel, închegate în vremuri atât de nehotărâte, atât de presante. M-am bucurat fără să cântăresc prea mult emoțiile, cu sinceritate, așa cum știu că s-au bucurat și mulți alți spectatori obișnuiți, ale căror inimi au fost un pic încercate de dorul de teatru.
Irina ZLOTEA
critic de teatru