class="">Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism. Viscolul 1978-1989

Proiectul Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism. a cuprins din start trei perioade, cărora li se suprapun trei volume: 1956-1964 – perioada așa-zisului dezgheț hrușciovist, care la noi a fost foarte turbulent și care corespunde unei accelerate profesionalizări a criticii de teatru; 1965-1977 – care în teatrul românesc acoperă o epocă de vârf și în producția teatrală și în vizibilitatea ei internațională, în pofida faptului că avem, istoric, două etape distincte ale „ceaușismului”; și, în fine, 1978-1989 – epoca ceaușismului târziu și a celor mai drastice restricții atât în viața politică și economică, cât și în cea culturală. E și pricina pentru care ultimul volum se numește„Viscolul 1978-1989”.

Miruna Runcan

Lucrul cel mai complicat, la finalul acestei călătorii care a încercat să ofere o schiță de traseu evolutiv asupra criticii de teatru românești pe parcursul a peste treizeci de ani, este să te ferești de sentimentalisme. Fiindcă, practicând profesiunea, în diversele sale ipostaze, o viață, reacțiile afective, cu întregul lor spectru atât de colorat, sunt greu de îmblânzit și controlat. Cu toate acestea, efortul unei distanțe reflexive e unul care se cere asumat […] O primă concluzie posibilă ar fi aceea că, după complexele dezbateri din anii 1956-1964 referitoare la funcțiile și responsabilitățile criticii, dezbateri dominate, așa cum am văzut, de regizorii reteatralizării, critica jurnalistică va deveni, pe întreaga perioadă studiată, dacă nu un generator, atunci în orice caz un propagator de canon în ceea ce privește stilisticile și esteticile teatrale coagulate unitar în jurul lui 1970. Cerând de la critica de teatru, la începutul anilor 1960, rafinarea unui sistem de evaluare (și a unui discurs empatic adecvat) cu vocație modernist-novatoare, care să separe net producția teatrală rutinieră de realizările excepționale, regizorii reteatralizării au determinat, fără să fi dorit neapărat asta, instaurarea unui model spectacologic țintă, maximalist (combinând hermeneutica sofisticată asupra materialului dramaturgic cu intertextualitatea culturală și tratamentul vizual-simbolic cu semnificații multiple); un model ce a afectat decenii la rând atât perspectivele de evaluare, cât și discursul propriu-zis al criticii de întâmpinare.

Miruna Runcan