class="">Cinstim opera lui Victor Rebengiuc!

Cinstim opera lui Victor Rebengiuc!

Festivalul Național de Teatru a prezentat, de-a lungul anilor, multe spectacole – memorabile spectacole – cu Victor Rebengiuc în distribuție. Acestea reprezintă însă o mica parte din sumedenia de montări în care domnia sa a jucat în cei peste 60 de ani de activitate scenică. Ediția 2017 a FNT este dedicată acestui mare actor. Astfel i se cinstește numele și talentul, munca și credința pentru ceea ce a ales să facă o viață. I se cinstește opera! Și ce operă!

14 iulie 2017,  Stiri

A urcat pe scena profesionistă în 1956, când, la Naționalul din Craiova, îl întruchipa pe Jack Worthing în spectacolul „Ce înseamnă să fii onest” de Oscar Wilde, în regia tânărului, de atunci, Vlad Mugur. Actorul avea 23 de ani. În 2017, la 84 de ani, Victor Rebengiuc îi dă viață pe scenă Bătrânelului din „Umbre” de  Marilia Samper, în regia tânărului, de acum, Vlad Cristache, spectacol adus la rampă, la sfârșitul actualei stagiuni, la Teatrul Național București și selecționat în Festivalul Național de Teatru, ediția cu numărul 27. Și între aceste două „coperte” ale vieții sale actoricești de până acum stau zeci și zeci de personaje – mai tinere și mai în vârstă –, înșirate aidoma unor mărgăritare și conturând profilul artistului infectat cu microbul numit teatru.

Este o onoare pentru noi, spectatorii de teatru, să știm că FNT 2017 se desfășoară sub semnul remarcabilului actor – pecetea teatrului românesc, la ora actuală. Forța lui artistică dă vigoare și astăzi artei spectacolului. Rolurile lui sunt lecții de teatru, lecții care trebuie predate generațiilor noi.

Cu patru ani în urmă, Festivalul de Teatru de la Caracal s-a desfășurat sub semnul lui Victor Rebengiuc, fiind organizată, în holul superbului și secularului teatru, o expoziție cu o serie de fotografii ce imortalizau clipe din traseul scenei și din traseul vieții actorului, clipe vrednice de ținut minte. Eram acolo și i-am urmărit reacțiile, afective, în momentul în care a văzut acea minunată expoziție. Chipul său trăda, într-adevăr, emoțiile ce îl încercau. Am profitat de acea „slăbiciune” a maestrului și l-am abordat. L-am întrebat despre emoție și domnia sa mi-a spus: „E adevărat, sunt foarte emoţionat, pentru că sunt într-o încurcătură, după cum mi se întâmplă de multe ori când sunt lăudat. Îmi lipsesc mijloacele de a părea firesc într-o asemenea situaţie. Îmi vine greu să primesc laude şi iată dedicaţia unui festival. Sigur, mă face fericit în profunzimea eului meu. Nu consider necesar că trebuie să fiu lăudat. Îmi văd de treabă, am o profesie, vreau să o fac cât pot mai bine, cât timp mai pot să o fac şi pentru asta nu aştept nici un fel de recompensă. Faptul că există oameni care se gândesc să îmi dedice un festival mă face şi fericit şi nefericit, în acelaşi timp (n.r. râde). Pentru că nu ştiu ce ar trebui să fac, cum ar trebui să mă comport în asemenea situaţie. Evident că sunt destul de matur şi destul de echilibrat ca să spun: gata, acum ştiu tot şi nu mai am ce învăţa, lucrurile sunt stabilite, şi că mai tare şi mai mare ca mine nu există nimeni; ei, nu este aşa, nu am să trag asemenea concluzii. Ştiu că am de învăţat în continuare. Mă uit la cei tineri care se ridică acum în urma noastră şi care sunt foarte buni. Toată lumea poate să fie liniştită: teatrul românesc nu-şi pierde forţa şi reprezentanţii, nu-şi pierde oamenii care ştiu să facă teatru. Desigur, îmi face plăcere, mă bucură, sunt fericit când văd că munca mea este apreciată. Aşa cum mă bucură aplauzele. În sara asta am avut parte de nişte aplauze extraordinare. Un public care a înţeles şi a suferit alături de noi, actorii, a respirat odată cu noi şi asta a fost extraordinar, mi-a plăcut la culme comuniunea care a existat între sală şi scenă. Astea sunt lucruri care mă fac fericit şi pentru care am ales să fac această profesie”. (Fragment dintr-un articol publicat în cotidianul Jurnalul național în 2013)
Cu siguranță, și a 27-a ediție a FNT îl va face fericit pe Victor Rebengiuc… Nu-i neapărat să recunoască acest lucru…

Atunci când actorul a fost omagiat de revista România literară, cu prilejul împlinirii a 70 de ani, criticul Marina Constantinescu scria în paginile acestei publicații: „VICTOR REBENGIUC împlineşte şaptezeci de ani. Vă vine să credeţi, doamnelor şi domnilor spectatori? L-aţi văzut şi l-aţi aplaudat atîţia ani la rînd, în special pe scena Teatrului Bulandra – dar nu numai – în spectacole şi în roluri care au intrat în istoria teatrului românesc. O energie uriaşă pe care şi-a cunoscut-o, pe care şi-a asumat-o în consecinţă şi pe care a dirijat-o cu măiestrie înspre întruparea personajelor domniei sale vreme de patruzecişişapte de ani. Student la clasa Aurei Buzescu şi a lui Vlad Mugur, absolvent în 1956 al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică, unul dintre ilustrele nume ale PROMOŢIEI DE AUR, Victor Rebengiuc îşi leagă destinul artistic profund de cel al Teatrului Bulandra. Aici a fost întilnirea cu doamna Bulandra, după anii minunaţi petrecuţi la Craiova cu Vlad Mugur şi cu alţi colegi iluştri – Amza Pellea, Silvia Popovici, Gheorghe Cozorici. Aici a fost întîlnirea cu Liviu Ciulei, regizorul şi directorul de teatru care a reuşit să gîndească şi să formeze una dintre cele mai solide şi remarcabile trupe de teatru, profesionistă, performantă, occidentală. Victor Rebengiuc şi-a petrecut un timp alături, fidel, de marele profesor, de regizorul Radu Penciulescu în încercarea fondării şi organizării Teatrului Mic, unde a şi jucat la sfîrşitul anilor şaizeci (…)”. Se întâmpla cu 14 ani în urmă.

Azi, admirația noastră e și mai mare.

În paginile aceleiași reviste, tot Marina Constantinescu scria în articolul cu titlul „Despre Victor Rebengiuc” (nr.5, 2008): Pe desenul uriaş al vieţii, apar, uneori, reliefuri impresionante. Din detaliile delicate, miniaturale, se poate distinge şi citi, uneori, dacă ai noroc, o poveste fundamentală. Despre viaţă, despre tine însuţi, despre felul în care poţi să fii revelat prin proiectarea în ceilalţi. În lumina sau întunericul, în tainele sau certitudinile pe care le poţi descoperi despre sine în gesturile celor care înseamnă ceva major. Zic că am avut noroc cu carul aici! Au fost şi sînt în jurul meu oameni prin care am reuşit să înţeleg, profund, ce e cu mine pe acest pămînt. Ce este voluptatea bucuriei, precum şi scufundările în abisuri de tot felul. Am reuşit să pricep aventura lui Dante şi călătoria lui fabuloasă, să desluşesc că, într-adevăr, cum spune el, dragostea mişcă soarele şi celelalte stele. Că harul este de sus de tot şi dacă îl ai, hrăneşte-l cum se cuvine, dacă nu… În fine, unul dintre aceşti însoţitori, despre care este vorba mai sus, este Victor Rebengiuc (…). Nu ezit niciodată să-mi mărturisesc afecţiunea, admiraţia şi respectul pe care i le port. Infinit şi pînă la capăt. Pentru că este EL fără nici un farafastîc. Pentru că joacă întruna şi minunat şi voluptos. Pentru că e curios de toate ale lumii, pentru că neliniştea lui e a creaţiei înseşi. Pentru că tinereţea lui este vie, palpabilă, nărăvaşă. Pentru că ştie ce este prietenia şi fidelitatea. Pentru că povestea lui este şi a lui Ciulei, a lui Pintilie, a lui Clody, a lui Vlad Mugur, a lui Penciulescu, Purcărete, Cătălina Buzoianu, Alexandru Dabija, Alexandru Darie, Alexa Visarion, Dan Piţa, Yuri Kordonski. Pentru că m-a învăţat, cîndva, ce este un copil în viaţa unui om. Pentru că nu a abandonat căutarea de sine. Pentru că s-a găsit şi este inepuizabil. Ca şi cuvîntul.
Cu trei zile înainte ca Victor Rebengiuc să împlinească 80 de ani (2013), mă străduiam să îi dedic un articol în Jurnalul național. Și l-am contactat telefonic în America pe Yuri Kordonsky, regizorul care îl consideră pe Victor Rebengiuc „al doilea tată”, să-mi spună părerea sa despre uriașul actor. Și Kordonsky i-a adresat o urare, o urare atât de frumoasă:

„… Îţi transmit marea mea dragoste! Eşti primul actor român pe care l-am cunoscut atunci când am venit la Teatrul Bulandra să pun în scenă „Unchiul Vanea”. Aşteptam întâlnirea cu actorii; nu ştiam pe nimeni şi nimic. În clipa în care ai intrat pe uşă am simţit ceva, acel semn bun, care ne-a însoţit şi în anii următori, cât am lucrat în România. Victor, ai fost din primul moment alături de mine, ţi-am simţit mereu prezenţa şi am impresia că eşti alături de mine în fiecare clipă când lucrez acum. Am acest sentiment! Mereu când fac ceva mă gândesc ce părere ai avea, ce ai spune despre ideea mea… Dacă ţi-ar plăcea… Pentru mine eşti unul dintre cele mai înalte criterii în ceea ce priveşte omenia, cinstea şi corectitudinea artistică, devotamentul pentru teatru. Eşti pentru mine al doilea tată. Chiar eşti de aceeaşi vârstă cu tatăl meu; el a împlinit în decembrie 80 de ani. Sunt fericit că amândoi sunteţi viguroşi, cu bună-dispoziţie şi foarte tineri. Te văd în floarea vârstei, Victor! Să-ţi dea Domnul încă mulţi ani şi multă sănătate! Aştept o altă şansă, ca să lucrăm împreună”. (Jurnalul național, 7 februarie 2013).

Aș dori să inserez aici și un text-eseu despre Victor Rebengiuc, apărut în România literară în 2002, intitulat „Omul din artist şi invers” și scris de Magdalena Boiangiu:

Dintre toate rolurile lui mari şi importante, nici unul luat în glumă, nu ştiu de ce îmi amintesc întâi de Bubnov, unul dintre locuitorii „Azilului de noapte”, construit şi populat de Liviu Ciulei la Teatrul Bulandra. E un personaj de pe la sfârşitul listei de vagabonzi, are o biografie sumară şi nu spune „omul, ce minunat sună acest cuvânt!”; e unul dintre spectatorii personajelor cu sclipicioasă carieră teatrală. Victor Rebengiuc spărgea ceapă la marginea dispozitivului scenic cu atâta concentrată convingere, era atâta singurătate şi neputinţă de comunicare în toată fiinţa lui, încât prezenţa lui scenică se constituia într-un reper semnificativ pentru întreaga panoramă a spectacolului.
Printre marile şi multele lui calităţi îmi vine să laud – poate şi din pricina contextului general – în primul rând capacitatea lui de integrare, ştiinţa lui de a subsuma puternica lui personalitate imaginii generale, concepţiei, ideii. Vedetă în deplinul sens al cuvântului, actor care poate duce pe cont propriu un spectacol, el este un extraordinar liant, o garanţie pentru creativitatea grupului. Nu, nu pentru că e un „băiat de comitet”, dimpotrivă, păstrează distanţa reglementară în relaţiile umane întâmplătoare; poate timiditate, poate nevoia de introvertire pentru un extrovertit de meserie – accesul la intimitatea omului este păzit cu străşnicie. Şi poate de aceea omul este perceput ca un personaj, unul dintre cele mai izbutite din lunga lui listă: voinţă, caracter, simţ al dreptăţii. Nu e nimic cameleonic în fiinţa lui „civilă”, e previzibil, va fi întotdeauna de partea celor care spun adevărul, oricât de neplăcut ar fi acesta. Nu amestecă teatrul cu viaţa, dar acest personaj limpede, lizibil, adăposteşte misterul măiestriei: reuşeşte, de fiecare dată, să convertească datele cotidianului, într-o realitate inexistentă până la intrarea lui în scenă, atât de familiară şi, totuşi atât de neobişnuită prin originalitatea expresivităţii ei.
Victor Rebengiuc este un actor modern nu pentru că ar şti să danseze, să cânte, să urle şi să se urce pe pereţi, ci pentru că foloseşte datele şcolii realiste, însuşită la nivel de performanţă, pentru a lustrui oglinda de unde ne vine imaginea sufletului omului modern. Talentul lui s-a maturizat şi s-a împlinit în spaţiul unde tradiţia trece în inovaţie fără salturi în logica sentimentelor şi fără explozii pătimaşe în desfăşurarea raţionamentelor. Le-a combinat într-un amalgam al cărui secret îl deţine.
A jucat teatru clasic şi contemporan, eroi şi mediocrităţi, intelectuali şi băieţi cu bască, personalităţi accentuate şi purtători ai nimicului, a creat o lume independentă de el, fără sens şi fără relief în absenţa lui. Nu o să închei cu insulta de a-l considera un artist sau un om modest: Victor Rebengiuc are orgoliul artistului împlinit, el ştie pe ce lume e şi cât valorează el în această lume, e cu totul străin de ipocrizia autodiminuării căutătoare de laude. Mă gândesc la zâmbetul cu care va citi aceste rânduri.

Despre Victor Rebengiuc au scris mulți, căci multe au fost spectacolele și filmele în care a jucat, multe au fost faptele sale demne de luat în seamă. Dar amintesc aici doar câteva caracteristici cuprinse în sumarul cărții „Victor Rebengiuc. Omul şi Actorul”, semnată de Simona Chiţan şi Mihaela Michailov (Humanitas, 2008): „candoarea lui nealterată” (Olga Tudorache), „ultimul dinozaur al Teatrului Bulandra” (Cătălina Buzoianu), „un fanatic inteligent” (Ion Caramitru), „Rebengiuc e dincolo de cuvinte” (Marcel Iureș), „o figură dăltuită” (Victor Ioan Frunză), „autenticul artist creator” (Marina Constantinescu), „o esenţă rară” (Mircea Morariu), „lordul” (Ion Cocora), „actorul seismograf” (Irina Coroiu), „modelul Rebengiuc” (Miruna Runcan), „cel care are putere pentru noi toți” (Marius Manole), „școală la purtător” (Theo Herghelegiu). Iar George Banu remarca: „Rebengiuc, în marile sale creații, dincolo de joc, a reprezentat mereu un raport cu lumea. Și de aceea, spre deosebire de alții, el e mai mult decât un actor…”.

Și dacă am amintit, la început, de cel mai nou spectacol al lui Victor Rebengiuc, „Umbre” (iunie 2017), pe care îl vom vedea, deci, și în Festival, i-am solicitat lui Vlad Cristache câteva gânduri despre cel care îl joacă pe Bătrânel. Și regizorul mi-a scris: „Victor Rebengiuc a fost un model pentru mine încă din copilărie. E un artist uriaș care nu face paradă de calitățile sale. E un om extrem de deschis și de cald, cu un stil de joc simplu, clar și direct pe care instinctul său scenic remarcabil îl înnobilează cu mister, nuanțe și complexități psihologice, care nu se pot prefabrica. Colaborarea cu dânsul pentru spectacolul «Umbre» de la TNB este una dintre cele mai importante realizări profesionale ale mele”.