class="">Teatrul de azi, văzut din Avignon

Aflat pentru prima dată la București, Alain Timar, care în 1983 fonda la Avignon Théâtre des Halles, pe care îl conduce și azi, nu era însă și pentru prima dată în România, unde a mai fost în calitate de regizor, montând la Teatrul Maghiar din Cluj-Napoca spectacolul „Ubu Rege” de Alfred Jarry, pe care în 2013 trupa clujeană îl prezenta și la Festivalul de la Avignon. Altfel, Alain Timar este recunoscut pentru montările sale spectaculoase, pentru deschiderea sa către alte culturi, dar și pentru faptul de a fi revelat publicului scrierile dramatice ale unor autori importanți, ca Gao Xingjian, înainte ca scriitorul de origine chineză stabilit în Franța să câștige premiul Nobel pentru literatură. În plus, Timar a apărat întotdeauna autori ca Vaclav Havel sau Valère Novarina. De-a lungul timpului, a montat peste 60 de spectacole în Franța și în străinătate.

Sunteți pentru prima dată la București?

Da, sunt pentru prima dată la București, dar nu pentru prima dată în România, unde am mai fost de câteva ori, invitat de Teatrul Maghiar din Cluj-Napoca, de Gábor Tompa, pentru a monta spectacole, ca și pentru a prezenta un spectacol pe care îl montasem în Franța, care lui îi plăcuse foarte mult, iar el la rândul său a venit la Avignon, la teatrul meu, în festival… Dar astfel am cunoscut Transilvania, am cunoscut Cluj-Napoca. Este, însă, prima dată când vin la București, când vin la Festivalul Național de Teatru, și am fost foarte surprins, în mod pozitiv, bineînțeles, de marea activitate teatrală pe care am găsit-o aici. Și de marea varietate de spectacole pe care am putut-o vedea până acum în festival.

Cum a fost pentru dumneavoastră experiența de la Cluj?

A fost pe de o parte încărcată de emoție, pentru că tatăl meu e ungur. M-am întors astfel la rădăcini și la limba maghiară; de asemenea, din punct de vedere artistic și teatral, a fost o experiență extrem de interesantă, pentru că trupa din Cluj, trupa de comedie de acolo, face o treabă foarte bună. Pentru mine, ca regizor, a fost o ocazie de a lucra cu actori de comedie de mare valoare.

Cunoașteți autori de teatru sau regizori din România?

Foarte puțin. Sunt autori de teatru care au ajuns în Franța, pe care i-am cunoscut acolo, care au o adevărată carieră internațională, de exemplu Matei Vișniec pe care îl cunosc foarte bine. Dar faptul că sunt aici este o ocazie pentru mine să descopăr pe de o parte actori, pe de altă parte autori. Adevărul este că sunt familiarizat cu literatura română, cu poezia, dar autori de teatru de azi, din România, cunosc prea puțini.

Credeți că teatrul poate schimba lumea?

În tot cazul, dacă nu schimbă lumea, schimbă indivizii. Și cred că e foarte important. Cât despre faptul că teatrul poate schimba lumea, da, cred că are această capacitate cu condiția să își propună asta. Însă nu e deloc ușor. Personal, cred că teatrul poate nu doar să trezească conștiințe, ci și să ascută sensibilitatea, să deschidă ochii oamenilor, să faciliteze puterea de înțelegere, iar aceste date ale sensibilității și ale inteligenței mi se par esențiale pentru orice individ.

Trăiți în centrul teatrului european, la Avignon. Cum arată viața unui om de teatru acolo?

Pe de o parte este acea viață foarte legată de oraș, care din punct de vedere istoric și cultural înseamnă o viață foarte legată de mediul teatral, căci faimosul festival de la Avignon datează din 1947, deja de foarte mult timp. Datorită festivalului, orașul s-a dezvoltat căpătând importanță nu doar pe plan european, ci și pe plan mondial, pentru că e o ocazie unică pentru cei interesați de teatru, fie clasic sau contemporan. Cât pentru o companie ca a mea, care a decis să se instaleze la Avignon, să deschidă un teatru acolo și să se dezvolte la Avignon, există două aspecte. Primul privește ceea ce facem întreg anul, căci festivalul este pentru noi numai un moment, ce-i drept extrem de important, din sezonul teatral. Obișnuiesc să spun că stagiunea începe pentru mine și pentru echipa mea la 1 septembrie și se încheie la finalul lui iulie. Așadar, pe de o parte, avem munca de creație, de stabilitate, dar care implică și descoperirea unor noi autori, și, pe de altă parte, avem de-a face cu o întreagă activitate dinamică, întrucât compania călătorește, iar eu, la rândul meu, sunt adesea invitat în țară și în străinătate ca regizor. Astăzi sunt la Nancy, mâine la Shanghai, apoi la Seul, la Singapore, peste tot, iar acest fel de a călători este la rândul său important.

Cum ați ales să vă stabiliți la Avignon?

Este destul de complicat. Raportat la itinerariul meu, după cum v-am spus, sunt oarecum cosmopolit. Tatăl meu era evreu așchenard din Ungaria, mama – evreică sefardă din Spania. Evreii sefarzi au plecat din Spania în anii 1490, în Marocul spaniol și nu numai… Tatăl meu a cunoscut-o pe mama în Algeria. Cuplul lor înseamnă un adevărat melanj – de limbă, de culturi. Deci, dacă vreți, încă din copilărie, din adolescență, călătoream peste tot, dar de asemenea am fost dintotdeauna interesat de literatură și de teatru, aveam această obsesie. Mama mă întreba mereu: vrei să fii profesor sau avocat? Iar eu nu răspundeam niciodată.

Așadar, teatrul nu e ceva ce vi se trage din familie…

Deloc. Parcursul meu a pornit de la nivel literar, a fost mai întâi interesul pentru literatură, apoi a venit teatrul; am făcut de toate în teatru, dar la un moment dat mi-am seama de ceva. Să fii actor e bine, dar nu e de ajuns. Regizor? E bine, dar tot nu e de ajuns. Unde pot reuni toate aceste elemente? Eu sunt și artist plastic. Deci care ar fi calea? Să fii director de scenă. E locul unde vorbim de un spațiu gol, the empty space, atunci am decis să fac mizanscenă. Am mers în multe locuri, dar m-am stabilit la Avignon, pentru că festivalul m-a atras.

Vedeți o tendință principală acum în teatru? Simțiți în teatrul social un răspuns la sistemul capitalist?

O constantă este valabilă. Atât pentru România de azi, cât și pentru Franța. Există o conștientizare la nivelul noii generații, o conștientizare deopotrivă politică și existențială, căci cele două sunt legate. Iar generația tânără pare să vrea să schimbe lumea, cum ziceați, și am sentimentul că energia și inteligența lor pot bulversa lucrurile, căci ei vin cu o privire critică asupra sistemului actual politic, dar și asupra familiei, privire critică dublată de importante întrebări existențiale. Și asta se regăsește și în Franța; generația de acum este preocupată de propria existență, de ce pot ei face în viață, de cum pot reuși să fie fericiți, de raportul interuman, de comunicare, iar teatrul lor e un teatru încărcat de sens. Nu e un teatru pur și simplu de dragul spectacolului, ci un teatru care pune accent pe problemele existențiale de acum, politice și filosofice. În mare, nu sunt spectacole vesele, cele mai multe sunt nu neapărat triste, dar sunt dominate de tragedie și de dramă. Am impresia că teatrul pune foarte multe întrebări astăzi. Este o delimitare clară între teatrul de divertisment și teatrul, să zicem, angajat.

Care este principala dumneavoastră satisfacție după toți acești ani de teatru?

Aș spune că este puterea de a continua. Și faptul de a exista și de a fi respectat în mediul teatral. Ceea ce e deja o satisfacție pentru că se știe că nu e un domeniu facil, mai ales pentru generația mea. Și faptul de a fi rezistat atâția ani este o reală satisfacție.

Cum ați descrie teatrul european de azi?

Foarte divers. Dacă mă uit la publicul Europei de Sud – din Italia, Spania, Grecia, acesta e foarte diferit de publicul Europei de Nord – suedez, german etc. E adevărat că Franța și România sunt țări intermediare care au această posibilitate de a privi atât spre Sud, cât și spre Nord, în același timp. Sunt aproape la mijloc, în centrul lucrurilor.

România de asemenea?

Da, așa cred. Eu nu o situez la marginea Orientului, văd bine că există influențe din acea parte, dar o poziționez mai degrabă în această Europă Centrală, în inima istoriei. Sunt țări care pot avea un loc important în teatru, ca urmare a școlilor de teatru – iar școala de teatru română e una puternică.

Ați avea un sfat pentru directorii de teatre sau pentru regizorii de aici?

Să călătorească. De-a lungul Europei, de-a lungul lumii… Mi se pare foarte important atât pentru un artist, cât și pentru orice ființă umană să aibă ocazia să confrunte lucrurile, iar să călătorești este o experiență care îți oferă această ocazie. Numai să observi diferențele și să știi să asculți. Iar din punct de vedere artistic cred că această confruntare este o experiență esențială. Lumea de mâine nu e aceea în care rămânem închiși, ci una în care există curiozitate. Și e important să-ți confrunți curiozitatea, să ai de-a face cu lucruri care te provoacă, te sensibilizează, care pot fi aproape sau la mii de kilometri, căci distanța nu trebuie să fie o problemă.

Care considerați că e cea mai puternică experiență pe care ați trăit-o în întreaga dumneavoastră carieră?

E greu de spus, pentru că sunt multe. Dar o să vă povestesc o amintire. În 1989, de mult, când Parlamentul Ungariei a decis să primească refugiați din Germania de Est, am fost invitat să montez piesa lui Ionesco – Rinocerii, la Budapesta. Repetam și era o repetiție simbolică; de fapt, acolo nu era o repetiție, ci o revoluție. A fost extraordinar. Apoi, o altă experiență fundamentală a fost pentru mine să descopăr cultura asiatică. Mai ales când am fost invitat în Coreea de Sud, la Seul, unde de asemenea a fost un șoc, un adevărat șoc cultural. Dar, iarăși, privind, fiind curios, aflând lucruri despre o altă cultură, înveți enorm. Și una dintre cerințele esențiale în viața unui artist e aceea de a învăța.

„Cât despre faptul că teatrul poate schimba lumea, da, cred că are această capacitate cu condiția să își propună asta. Însă nu e deloc ușor.”
Alain Timar

Foto: Cristian Munteanu