class="">Artiștii despre Cătălina Buzoianu (I)

[lxa_breadcrumbs]

Artiștii despre Cătălina Buzoianu (I)

[post_author]

[featured_img]

Oamenii cu care a lucrat au adorat-o… I-au purtat dragoste din momentul în care au cunoscut-o. I-o poartă și astăzi, când marea regizoare s-a retras puțin din activitate. Sunt fericiți că s-au alimentat din universul ei, din forța ei creatoare, din frumusețea sufletului și blândețea chipului. Astăzi, mulți dintre ei se alătură inițiativei de a-i fi dedicată acestui mare creator a 28-a ediție a FNT. Iată gândul unora, astăzi, adresat Cătălinei Buzoianu!

[post_published],  [post_category]

Mariana Mihuț: „… o binefacere pentru teatrul românesc”

Cătălina Buzoianu este o minune. Combinația de talent, inteligență, vulnerabilitate și forță, imaginație, bun gust rafinat, cultură imensă fac din ea unul dintre cei mai reprezentativi regizori români. Mă consider foarte norocoasă că am avut ocazia să lucrez cu ea sau din sală să-i admir operele, de-a lungul timpului. Aș dori ca toți tinerii actori, care nu au apucat să lucreze cu ea, nu au apucat să-i vadă spectacolele, să știe ce înseamnă Cătălina Buzoianu. Menționez aici „Maestrul și Margareta”, „Dimineața pierdută” și alte minuni pe care le-a făcut ea de-a lungul anilor, dar și spectacole în care am jucat eu: „Interviu”, „Copilul îngropat”, „Petru”… Sunt absolut minunate, sunt niște capodopere.

Ea este unul dintre cei mai reprezentativi regizori. A acoperit o perioadă de zeci de ani cu spectacolele ei, adică a fost chiar o binefacere pentru teatrul românesc… Au existat regizori așa de mari, cu o cultură ca ei, cu un gust rafinat pe care nu știu de câte ori îl mai poți întâlni astăzi.

Spectacole regizate de Cătălina Buzoianu în care a jucat actrița Mariana Mihuț

„Interviu” de Ecaterina Oproiu – Teatrul Bulandra, 1976; „Merlin” de Tancred Dorst – Teatrul Bulandra, 1991; „Copilul îngropat” de Sam Shepard – Teatrul Bulandra, 1996; „Petru” de Vlad Zografi – Teatrul Bulandra, 1998; „Levantul”, după Mircea Cărtărescu – Theatrum Mundi, București, 1999, „Mutter Courage” de Bertolt Brecht – Teatrul Bulandra, 1999.

Horațiu Mălăele: „Cătălina a fost zâna mea cea bună”

Pe vremea incertitudinii, când nu împlinisem 24 de ani, Cătălina a fost zâna mea cea bună, cea care m-a extras din lumea reală, confuză și, nu de puține ori, bezmetică, a acestui sfârșit de mileniu, și mi-a deschis porțile unui univers suprarealist, generos, fantastic și multiform în care aveam să rămân până în momentul acestei scrieri.

Pentru prietenia ei blândă și constantă, pentru risipirea ei voluntară, generoasă și dezinteresată, pentru spectacolele ei nepereche, care au devenit repere și mândria teatrului românesc – pentru toate acestea – o îmbrățișez cuminte și îi sărut mâna.

Spectacole regizate de Cătălina Buzoianu în care a jucat actorul Horațiu Mălăele

„Tinerețe fără bătrânețe” de Covali Eduard, după Petre Ispirescu – Teatrul Tineretului Piatra Neamţ, 1975; „Till Eulenspiegel” de Charles de Coster – Teatrul Țăndărică, 1979; „Șase personaje în căutarea unui autor” de Luigi Pirandello – Teatrul Bulandra, 1995; „Le premier homme” (Primul om), după Camus – proiect al Catedrei UNESCO – Institutul Internațional de Teatru (Sinaia), 2004.

Mircea Rusu: „…unică și originală…”

Cătălina… Căutând etimologia numelui Cătălina, am aflat că el reprezintă un amestec de introversiune și extraversiune, o latură serioasă și profundă și una logică. I se potrivește perfect Cătălinei Buzoianu. E unică personalitatea ei: un mix de putere creativă, inventivă, cultivată, originală. Are un umor fin, este autoironică uneori, cu un savoir-vivre rar întâlnit la un asemenea nivel, dar și intransigentă, solicitantă, tenace. De ce spun că e unică și originală Cătălina? Pentru că a spart monopolul regizorului-bărbat, a reușit să se lupte pentru întâietate la cel mai înalt nivel cu marii noștri regizori creatori din ultimii 50 de ani. Și să câștige în multe cazuri! Cătălina mi-a dat câteva roluri, care mi-au marcat sensul drumului în această lume a teatrului – minunată și  efemeră. Nu pot să ascund regretul că nu am avut mai multe întâlniri cu acest regizor uriaș. Dar, chiar dacă aș fi lucrat alături de ea de zece ori mai mult, tot nu ar fi fost de-ajuns.

Mulțumesc, Cătălina!

Spectacole regizate de Cătălina Buzoianu în care a jucat actorul Mircea Rusu

„Teatru descompus” de Matei Vișniec – Theatrum Mundi, 1993; „Pelicanul” de August Strindberg – Teatrul Levant, București, 1995; „Le premier homme” (Primul om), după Camus – proiect al Catedrei UNESCO – Institutul Internațional de Teatru (Sinaia), 2004.

Lia Manțoc: „O «întâlnire» rară, care m-a făcut ceea ce sunt!”

Un regizor care a domnit aproape douăzeci de ani ca lider, o femeie pe cât de fragilă fizic pe-atât de puternică și ambițioasă.

Toată lumea știe de spectacolele ei, spectacole de referință în acest peisaj teatral românesc, spectacole-reper.

Personalitatea ei m-a copleșit, m-a influențat, zic eu, pozitiv, în felul de a gândi și în seriozitatea de a percepe și de a face lucrurile.

Îmi rămâne doar să-i mulțumesc pentru această „întâlnire” rară, care m-a făcut ceea ce sunt!

Spectacole regizate de Cătălina Buzoianu la care a lucrat scenografa Lia Manțoc

„Romeo şi Julieta” de Shakespeare – Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, 1978; „Să îmbrăcăm pe cei goi” de Luigi Pirandello – Teatrul Mic, 1978; „Nu sînt Turnul Eiffel” de Ecaterina Oproiu – Teatrul Mic, 1979; „Maestrul și Margareta”, după Mihail Bulgakov – Teatrul Mic, 1980; „Ivona, principesa Burgundiei” de Witold Gombrowicz – Teatrul Mic, 1983; „Dimineața pierdută”, după romanul omonim al Gabrielei Adameșteanu – Teatrul Bulandra, 1986; „Uriașii munților” de Luigi Pirandello – Teatrul Bulandra, 1987; „Arta iubirii” – Teatrul Mic, 1989; „ Fuga”, după Mihail Bulgakov – Teatrul de Comedie, 1995; „Șase personaje în căutarea unui autor” de Luigi Pirandello – Teatrul Bulandra, 1995; „Petru” de Vlad Zografi – Teatrul Bulandra, 1998.

Maia Morgenstern: „… mi-a format gustul pentru teatru și percepția asupra acestei arte”

Multe ar fi de povestit și sunt convinsă că generații întregi ar avea multe de povestit și tot nu ar cuprinde universul cultural, artistic și poetic al doamnei Cătălina Buzoianu. Am avut privilegiul să o cunosc, dar trebuie să spun că o cunosc de când eram foarte tânără și îndrăznesc să spun că m-a format, mi-a format gustul pentru teatru și percepția asupra acestei arte. Am urmărit, din adolescență, spectacolele ei de la Teatrul Mic. Apoi am avut șansa să urmăresc unul, poate dintre primele spectacole realizate de doamna Cătălina Buzoianu, alături de doamna Valeria Seciu, în ceea ce a însemnat teatrul independent în jurul anilor ‘90.

Apoi am avut ocazia să lucrez cu doamna Cătălina Buzoianu „Teatru descompus”. E un spectacol la care m-aș referi cu mare bucurie, așa cum aș vorbi despre multe alte spectacole de la Teatrul Bulandra, cum ar fi „Patul lui Procust”, bunăoară. Vorbesc despre „Teatru descompus” ca despre un eveniment artistic din viața mea cu totul și cu totul special. Cred că era pentru prima oară când mă întâlneam cu un astfel de puzzle, din punct de vedere dramaturgic vorbesc – de textul lui Matei Vișniec. Apoi vorbesc despre răbdarea ei, despre firul artistic și cel poetic pe care doamna Cătălina Buzoianu le-a legat, le-a țesut între ele, construind discursul artistic, filozofic, social al acestui spectacol. Alienarea omului, strigătul de disperare al celui sfâșiat de angoasă, durere și iubire – iată demersul ei teatral, iată preocuparea permanentă a artistului și omului Cătălina Buzoianu.

Fragilă și puternică totodată, Cătălina Buzoianu și-a arătat prietenia și încrederea față de mine, dezvăluindu-mi partea însorită și ascuțită a umorului ei.

Aș mai vorbi despre ceva!

O așteptam pe fiica mea, Cabiria. Urma să se nască! Doamna Cătălina Buzoianu m-a întrebat dacă i-am ales un nume… I-am spus. Atunci Cătălina Buzoianu m-a întrebat: „N-ar fi mai bine Eva Leea Cabiria?” „Ba da!” „Există o muzică specială!”. Câteva luni mai târziu, Cabiria a jucat în spectacolul „Turandot”. Avea 8-9 luni. Era îmbrăcată în roșu imperial. Apărea la sfârșitul spectacolului. Pe un butoi. Uneori plângea…

Mulțumesc, Cătălina Buzoianu!

Spectacole regizate de Cătălina Buzoianu la care a lucrat actrița Maia Morgenstern

 „Teatru descompus” de Matei Vişniec –  Theatrum Mundi, 1993; „Patul lui Procust”, după Camil Petrescu – Teatrul Bulandra, 1995; „Turandot” de Carlo Gozzi – Teatrul Bulandra, 2000; „Le premier homme” (Primul om), după Camus – proiect al Catedrei UNESCO – Institutul Internațional de Teatru (Sinaia), 2004.

Irina Solomon: „ … e făcută dintr-un material din care sunt făcute zânele”

Doamna Cătălina Buzoianu… Pentru mine, ea e făcută dintr-un material din care sunt făcute zânele. Când am cunoscut-o, m-am întrebat o vreme dacă o imită pe Carmen Silva sau chiar fusese atinsă de bagheta muzei poeziei lirice. Am trăit împreună cu ea experiența de teatru de care îmi aduc aminte cu cea mai mare intensitate – montarea cu „Chira Chiralina” de la Brăila, dar nu de teatru îmi aduc aminte în primul rând, ci de zâna de ea:

Părul ca un abur pe care îmi venea să pun mâna ca să văd din ce e făcut și chiar puneam… Treceam prin rândul de scaune din spatele ei.

Parfumul – avea un parfum superb, n-am întrebat-o niciodată… Să nu strivesc corola de minuni.

Paharele din care bea vin, extrem de subțiri, Baccarat cu aur în încrustații. Care se mai spărgeau; si Cătălina vărsa lacrimi.

Un paravan japonez pe care îl avea acasă.

Dantelele pe care le cumpăra pe la Brăila în chip de cuvertură de pat pentru Velica.

Inelele interesante pe unele dintre cele mai frumoase mâini mici de femeie pe care le-am văzut – avea unul ca o falangă de argint.

Crizele de nervi pe care le făcea de ziceai că moare, de o mare forță dramatică, dar care o lăsau identic de grațioasă, recăpătându-și vocea unică, o voce foarte feminină de zână fragilă.

Pantofiorii de antilopă și gleznele.

O seară la ea pe terasă, lucrând la decorul „Chirei…”, un moment magic după o zi toridă cu asfaltul încins. Tocmai fusese udat cu furtunul timp de o oră crângul de leandri pe care îi ținea în niște vase mari și se răspândea un miros amețitor în adierea răcoroasă – când m-am hotărât că nu se mai poate, e musai să încep să trăiesc poetic și eu.

Spectacole regizate de Cătălina Buzoianu la care a lucrat scenografa Irina Solomon

„Chira Chiralina”, după Panait Istrati – Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, 1996; „Sonata fantomelor” de Strindberg – Teatrul Mic, 1999.

Virgil Ogășanu: „Cătălina ar trebui sărbătorită în fiecare zi…”

Cătălina Buzoianu face parte din echipa desăvârșită a Teatrului Bulandra, întregind galeria de mari animatori și mari regizori. Ea a fost regizoare angajată a teatrului nostru multă vreme și a continuat tradiția lui Liviu Ciulei, a lui Valeriu Moisescu…  Mi-aduc aminte că prima piesă pe care a pus-o la „Bulandra” și în care am avut norocul să joc a fost „Hedda Gabler” de Ibsen, în 1975, cu o distribuție de excepție. Îi amintesc doar pe Octavian Cotescu și Gina Patrichi. Venise pentru prima dată în Teatrul Bulandra, era foarte timorată, dar ambițioasă și exigentă. La primele repetiții chiar ne-am speriat, pentru că era puțin dură. Cu trecerea anilor, ne-am amuzat de acea perioadă, dar ea a și explicat, că a vrut să se impună. Bineînțeles că pe parcurs ea a devenit un om deosebit. A avut și are o mare calitate: îți dă impresia că te lasă să faci ce vrei, îți dă o libertate aproape totală, însă cu știința ei extraordinară te aduce, încet-încet, acolo unde ea dorește și ai senzația că ai participat împreună cu ea la realizarea unui spectacol și nici nu simți mâna ei de regizor.

Am avut norocul, eu și soția mea (Valeria Ogășanu – n.n.), să jucăm foarte des în spectacole regizate de Cătălina Buzoianu, spectacole extraordinare. Dar o mare, mare bucurie am avut-o cu „Odiseea 2001” – un periplu pe Marea Mediterană, un spectacol internațional al Cătălinei Buzoianu produs de „Bulandra” și montat pe un vas minunat cu sprijinul mai multor țări. A fost un mare succes în țările în care s-a jucat. S-au legat atunci multe prietenii, toate grație Cătălinei Buzoianu, care a avut rolul major în desfășurarea acestui periplu mediteranean. Mă bucur enorm că este sărbătorită în acest fel – îi este dedicată ediția 2018 a Festivalului Național de Teatru. Cătălina ar trebui sărbătorită în fiecare zi, pentru tot ce a făcut în teatrul românesc, pentru studenții de la UNATC ș.a.m.d.

Spectacole regizate de Cătălina Buzoianu în care a jucat actorul Virgil Ogășanu

„Hedda Gabler” de Ibsen – Teatrul Bulandra, 1975; „Șase personaje în căutarea unui autor” de Luigi Pirandello – Teatrul Bulandra, 1995; „Scandal la Palermo” de Carlo Goldoni – Teatrul Bulandra, 1997; „Petru” de Vlad Zografi – Teatrul Bulandra, 1998; „Turandot” de Carlo Gozzi – Teatrul Bulandra, 2000; „Odiseea 2001”, scenariu de Cătălina Buzoianu – Teatrul Bulandra, 2001; „Tatăl” de Strindberg – spectacol realizat de Teatrul Bulandra în colaborare cu Catedra UNESCO – Institutul Internațional de Teatru, 2004.

Dragoș Buhagiar: „… un deschizător de drumuri”

Parcursul artistic al oricărul scenograf sau artist de teatru este marcat de întâlniri. Aceste întâlniri sunt uneori importante, alteori esențiale. Întâlnirea mea cu Cătălina Buzoianu a fost una esențială, a fost o șansă pentru cariera mea și pentru momentul artistic în care mă aflam. În opinia mea, Cătălina Buzoianu este unul dintre regizorii care au marcat parcursul teatrului românesc în timp. Întotdeauna ea a fost un vector, un deschizător de drumuri.

Eram student când am văzut „Ivona, principesa Burgundiei” și am avut un șoc… vizual. În limbajul teatrului românesc al momentului, acest spectacol aducea pe scenă o altă viziune – regizorală și scenografică. Era un spectacol extrem de puternic vizual, dus coerent într-o zonă obiectuală; era un spațiu care te transforma, te deforma odată cu mizanscena, cu dramaturgia textului, cu jocul actorilor. Îmi dădeam seama că spectacolele ei erau o direcție extrem de contemporană, dar nu românească. Estetic, după părerea mea, depășeau granițele țării. Întâlnirea mea cu Cătălina pentru spectacolul „Chira Chiralina” a avut un dublu efect – în plan artistic și în plan personal, totodată. Ca artist, ca tânăr scenograf, am avut șansa să întâlnesc unul dintre cei mai puternici regizori la vremea respectivă, iar în plan personal spectacolul era pentru mine ca o reîntoarcere în orașul meu natal – Brăila. Eu în orașul acela am crescut și m-am format. Și Cătălina Buzoianu s-a născut acolo. Era cumva o reîntoarcere acasă într-o echipă de brăileni – făcea parte din echipă și Nicu Alifanitis.

Este important să te întâlnești cu un regizor de calibru la momentul potrivit, pentru că el te poate poziționa undeva în constelația asta teatrală. Regizorii puternici te forțează să te ridici un pic peste ceea ce ai fost tu până la momentul respectiv.

Spectacole regizate de Cătălina Buzoianu la care a lucrat scenograful Dragoș Buhagiar

„Chira Chiralina”, după Panait Istrati – Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, 1996; „Mutter Courage” de Bertolt Brecht – Teatrul Bulandra, 1999; „Sonata fantomelor” de Strindberg – Teatrul Mic, 1999; „Cum gândește Amy” de David Hare – Teatrul Mic, 2005; „Furtuna” de Shakespeare – Teatrul Mic, 2009.

Ana Ularu: „…o legendă în armură de argint rar”

Am 15 ani. Sunt un haos de lecturi premature, de profunzimi înspăimântătoare și superficialități stridente, sunt materie neformată, nevoce, nechip. Merg la o probă. Uitând dacă și ce făcusem ca actor-copil, nemaiștiind dacă vreau cu adevărat să calc pe drumul ăsta pavat cu lame de cuțit, deși o declar sus și tare de când eram nevorbe. Și mă întâlnesc cu stil absolut, ironie fină, o legendă în armură de argint rar, coafura celebră și puterea absolută. Sabie în teacă de catifea. Mama mea din teatru. Îmi e frică și sunt haos, dar o mamă știe să te curețe de praf, să îți arate ce îți sunt mâinile și ochii, să îți găsească vocea. Repetăm la „Lolita” aproape doi ani, în săli diferite, trupă nomadă cu poveste grea de spus. Și râdem mult, și îmi risipesc energia din lumină, și mă învață să o adun în laser, uneori îmi e teamă pentru că e totul prea mult și eu nu știu încă să vânez și să am colți și să mă lupt, e arena prea mare și plină de sângele altora mult mai curajoși, și îmi dă arme și mă învață să le folosesc, și mă învață să privesc în obscur și să fiu mătase, să înspăimânt și să mângâi. Intru în scenă prima oară la premieră, am oasele din porțelan, simt că acolo mi se termină viața și în fața scenei e ea, simt cum spune fiecare replică alături de mine, simt că simte că a mai născut pe cineva. Am aproape 33 de ani. Am intrat de câteva sute de ori în câteva zeci de scene. Nu a existat dată când să nu îmi fie alături în suflet. Să mă țină de mână, oricât de folosită ar fi metafora asta. Și de fiecare dată când se domolește furtuna publicului mă gândesc la doamna Cătălina. Uităm să le mulțumim mamelor pentru viață. Vă mulțumesc pentru tot ce m-ați învățat, doamnă Cătălina. Pentru cum a început viața mea din scenă.

Spectacol regizat de Cătălina Buzoianu în care a jucat actrița Ana Ularu – debutul ei în teatru

„Lolita”, după Vladimir Nabokov – Teatrul Mic, 2003.

Iarina Demian: „Artistă – mie în milion!”

 Dacă aș fi pictor și ar fi trebuit să-i fac portretul Cătălinei, în timpul unei repetiții, mi-ar fi fost aproape imposibil să-i redau trăsăturile… Expresia feței era în permanentă schimbare. Nu-și putea ascunde nemulțumirea când nu-i plăcea ceva, după cum nu-și putea ascunde bucuria extatică, atunci când actorul atingea performanța.

M-am „întâlnit” cu ea târziu, dar într-un context excepțional: text, autor, distribuție, partener, rol. Primul lucru special pe care ni l-a spus la prima întâlnire a fost acela că ar trebui să „fugim într-una, fără  oprire” până la sfârșitul repetițiilor.

Piesa se numea „Fuga” de Bulgakov, o încununare a tuturor spectacolelor ei. Felul în care a conceput spectacolul, atmosfera anilor ‘20 și tema „judecății veșnice” într-o succesiune de vise ne-au dat prilejul nouă, actorilor, să ne autodepășim, ne-au netezit calea spre performanță, ne-au transformat în „făpturi de vis”.

Cătălina a cultivat în spectacolele ei cu precădere magia și poezia. Deseori visează lucruri care par imposibile, dar care puse în practică devin nu doar posibile, ci indispensabile. Toate spectacolele pe care le-a creat sunt un fel de compoziții  picturale în care combină, cu măiestrie, liniile și culorile. Artistă – mie în milion, Cătălina mi-a apărut întotdeauna ca o adolescentă peste care timpul a uitat să treacă!

Spectacol regizat de Cătălina Buzoianu în care a jucat actrița Iarina Demian

„Fuga” după Mihail Bulgakov – Teatrul de Comedie, 1995.

Mihai Măniuțiu: „Dragă Cătălina, îți mulțumesc!”

Cătălina Buzoianu este o regizoare strălucită. Timp de zeci de ani ea a fost unul dintre cei mai inovatori și semnificativi reprezentanți ai școlii de regie românească. Spectacolele sale, la Teatrul Mic sau la „Bulandra”, erau așteptate cu sufletul la gură de mii de fani și spectatori. Amprenta ei asupra teatrului românesc este mai mult decât evidentă.

Ipostaza la care aș dori să mă opresc puțin, în rândurile care urmează, este cea de profesor. Am avut norocul – cum altfel să-i zic? – de a o avea pe Cătălina profesoară în ultimii trei ani de Institut. Matură (în ciuda tinereții ei cuceritoare),  fermă, delicată, de un profesionalism impecabil, ea a avut o puternică influență asupra clasei de regie de teatru pe care o conducea – clasă compusă din Alexandru Dabija și Mihai Măniuțiu. Faptul că era doar cu puțin mai vârstnică decât cei doi studenți ai săi ne-a apropiat, pe de o parte, și a ușurat dialogul dintre noi, iar, pe de altă parte, ne-a servit lecția de temelie: trebuie să fii bun profesionist dintru început, să nu lași nimic pe mai târziu, să înțelegi că maturitatea e însuși drumul, oricât de lung, spre ceea ce, în artă, numim, poate în chip iluzoriu, maturitate. Cătălina a fost un stimulent puternic al afirmării noastre. Încă din anul trei, Sandu și cu mine, încurajați de Cătălina, am început să lucrăm în teatre din țară. În ce mă privește, experiența cea mai intensă cu profesoara Cătălina Buzoianu a fost legată de realizarea unui proiect care s-a numit „Oedip salvat” de Radu Stanca. Am ridicat în picioare spectacolul în timpul vacanței de vară, între anul II și anul III, apoi l-am supus spre evaluare profesorilor de la secția teatru. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri, cum Cătălina a venit în sala de repetiții, a privit absorbită spectacolul, apoi, în câteva cuvinte sincere, directe, a reușit să ne facă pe toți cei din echipă fericiți (actorii erau: Marcel Iureș, Adrian Pintea, Mirela Gorea). A spus, pe scurt, că venise la vizionare cu o migrenă care o chinuia de ore și ore și că, pe parcursul spectacolului, datorită energiei care emanase dinspre scenă, a simțit cum migrena se retrage și dispare. Și a adăugat că spectacolul e foarte bun și că va lupta să fie acceptat pe scena Teatrului Cassandra. Vă asigur că a avut de înfruntat destule adversități, inclusiv pe aceea a decanului din acea perioadă, care nu concepea ca un student regizor să debuteze, practic, la finele anului II de studiu. Cătălina și-a impus însă punctul de vedere. Ba mai mult: a urmărit întreg procesul de transpunere a spectacolului pe scena „Cassandrei”, iar în momentul când am început să fac luminile (nu știam, de fapt, în acea fază de pregătire, cum funcționează o orgă de lumini) a intervenit cu delicatețe și fermitate – și am avut lumini excepționale, care sculptau și redimensionau spațiul gol al scenei. Abia în cursul anilor următori mi-am dat seama pe deplin cât de tare trebuie să crezi într-un spectacol pentru a putea reinventa și transforma în magie o schemă de lumini elementară, cu dotări minimale. Cătălina a crezut în acel spectacol și în mine – iar faptul că m-a însoțit în felul în care m-a însoțit, în cursul acelei experiențe fundamentale pentru mine, m-a marcat în mod definitiv. Fapt pentru care, dragă Cătălina, îți mulțumesc încă o dată, din adâncul inimii. Îți mulțumesc, de asemenea, pentru zecile de spectacole minunate pe care le-ai creat.

Regizorul Mihai Măniuțiu a fost studentul Cătălinei Buzoianu, absolvind Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică în 1978.

Vladimir Găitan: „Cătălina Buzoianu, este una din marile stele ale regiei românești“

Pentru memoria istoriei, pot să spun că ne-am „debutat” reciproc: Cătălina Buzoianu era la Regie, eu eram la Actorie și știu că a montat „Un Cain și un Abel”, era o piesă găsită de ea, în care eu l-am jucat pe Cain, iar soțul ei (Pamfil Panduru), pe Abel. Așa am cunoscut-o pe Cătălina Buzoianu, care din facultate se anunța ca o regizoare deosebită.

A urmat, culmea, o perioadă foarte lungă în care nu ne-am întâlnit profesional. Fără un motiv anume. Și, așa cum e viața, cu meandrele ei, ne-am întâlnit foarte târziu, în perioada în care eu devenisem directorul Teatrului de Comedie – și atunci am apelat la domnia sa. Pe-atunci Cătălina Buzoianu era ceea ce se poate numi o stea absolută, unică a Regiei. Era bătaie pe acceptul ei de a-ți monta o piesă. Era o performanță în primul rând ca manager să reușești s-o aduci pe Cătălina Buzoianu în colectivul tău. Și pentru că ea avea o veche nostalgie – Bulgakov (să ne-amintim de excepționalul „Maestrul și Margareta” pe care l-a făcut la Teatrul Mic), ea și-a dorit foarte mult să monteze „Fuga” – text al aceluiași Bulgakov. Bineînțeles că eu i-am creat toate condițiile, mai puțin la distribuție, unde țin minte că ne-am ciondănit puțin… sunt certurile clasice dintre regizor și manager. Din păcate regizorii noștri vin cu câte o aroganță, așa, ca și când se consideră zei și atotputernici, or tu, ca manager, ai alte viziuni și alte interese. De asta foarte multe spectacole mor; și e o explicație pe care îmi permit să o dau pertinent: acești colaboratori cu care regizorii din afară vin în teatrul tău și care, în baza unor contracte foarte dezavantajoase pentru tine, când ți-e lumea mai dragă – te părăsesc. Și-așa se face că de multe ori spectacole minunate mor pe mâna acestor regizori.  Iar cu „Fuga” s-a-ntâmplat același lucru. Și cred că așa e cinstit, acuma, la vârsta asta, la 71 de ani, nu mai am timp să fac complimente… În afară de cele profesionale – și mă închin în fața Cătălinei, desigur.

S-a întâmplat așa: ea a vrut să monteze o piesă, Teatrul Bulandra i-a creat condițiile pentru asta și mi-a luat cinci actori, care m-au părăsit cu nonșalanță și au plecat să facă spectacolul de la Bulandra (care, din păcate, a fost și o mare cădere). Probabil că i-au ajuns „blestemele mele” ca să spun așa… Pentru că eu, la Comedie, „Fuga” nu mai puteam s-o joc, căci eram în imposibilitate de a o programa – și iată cum o piesă extraordinară cum a fost „Fuga” a avut o viață îngrozitor de scurtă: mai precis 21 de spectacole, ceea ce este nedrept, când eu am piese cum au fost „…Escu”, sau „Poker”, care s-au jucat 12 ani, mult peste o sută de spectacole… cam asta-i viața unui spectacol adevărat.  Asta s-a petrecut cu acest minunat spectacol, din cauza acestui tip de aroganță regizorală. E bine să ne amintim și de lucrurile astea, mai ales că acela a fost și un punct de cotitură în ascensiunea Cătălinei.

Cătălina Buzoianu, fără doar și poate, este unul din cei mai mari regizori pe care i-a avut teatrul românesc. O spun asta cu toată dragostea și cu regretul că mă leagă de ea și amintirile plăcute, dar și cele neplăcute. Din păcate, regizori așa cum era Cătălina Buzoianu se nasc odată în viață. Și cred că nu spun vorbe mari dacă zic că astăzi, teatrul e foarte, foarte sărac pentru că nu există o Cătălina Buzoianu. Există, fără îndoială o generație nouă, care din nefericire nu prea strălucește, iar eu o să rămân întotdeauna cu nostalgia acestei uriașe regizoare, care mi-a făcut un spectacol de vis – „Fuga”. Din punctul meu de vedere – să nu spun vorbe mari, căci la Teatrul de Comedie a existat și un Esrig, care a făcut spectacole absolut extraordinare – dar undeva acolo, pe podiumul ăsta al medaliaților, Cătălina Buzoianu își are un loc de frunte. Eu personal sunt legat de amintirea acestui spectacol, în care ea mi-a oferit și șansa să joc lângă un uriaș actor român, Ștefan Iordache. Amândoi am luat premiu de interpretare la Festivalul Național de Teatru de la Iași. În clădirea Teatrului Național din Iași, la „Fuga” s-au tras 50 de cortine, iar aplauzele au durat un sfert de oră. A fost așa, un delir. Un delir pozitiv. Și sigur că meritul principal este al Cătălinei și al lui Ștefan Iordache, care au făcut amândoi o întâlnire de grad zero. Ca atunci când se întâlnesc niște fulgere extraordinare, iar focul și scânteia se împreunează într-un mod absolut unic. În rest – repet părerea de rău că s-a retras tocmai creatorul spectacolului, dar, într-un fel, o înțeleg și o regret enorm. Cu toată ființa mea consider că ea, Cătălina Buzoianu, este una dintre marile stele ale regiei românești.

Mă bucur că Festivalul Național de Teatru s-a gândit să o onoreze. Cătălina Buzoianu merită o statuie, iar eu aș pune-o în față la Teatul Mic, unde a evoluat sub bagheta lui Dinu Săraru – alt manager pe care teatrul românesc l-a avut și pe care, din păcate îl neagă azi pe nedrept (pentru că independent de opțiunile noastre politice Săraru a fost și rămâne un om de cultură excepțional) – iar în munca lor, a celor de la Teatrul Mic de atunci, Cătălina Buzoianu a însemnat enorm. De aceea mă bucur că astăzi, în fața Teatrului de Comedie există o statuie a lui Gheorghe Dinică… și sigur că regret că nu există și una a lui Marin Moraru, și poate a lui Amza Pellea, și a maestrului Beligan… Dar în fața Teatrului Mic, dac-aș face o statuie, i-aș face-o Cătălinei Buzoianu, care o merită din plin. Și merită tot ce poate să însemne bucuria unei generații de actori care, când aud numele ei, prima reacție e să facă o plecăciune.

Spectacol regizat de Cătălina Buzoianu în care a jucat actorul Vladimir Găitan

„Fuga” după Mihail Bulgakov – Teatrul de Comedie, 1995.

Foto: Mihaela Marin, Florin Frătică