class="">Întâlnire cu Eric-Emmanuel Schmitt, în Festivalul Național de Teatru

Întâlnire cu Eric-Emmanuel Schmitt, în Festivalul Național de Teatru

Marele dramaturg și romancier francez a avut o întâlnire cu Marina Constantinescu și cu actorii și regizorul spectacolului Copilul lui Noe (Maia Morgenstern, Marius Manole, Marian Râlea, Carla Teaha, Vlad Logigan, Alexandru Sinca și regizoarea Chris Simion-Mercurian), pe scena sălii mari a Teatrului Metropolis. Totul în cadrul Festivalului Național de Teatru. Mai jos este cronica acestei întâlniri. Nu este prima întâlnire cu Eric-Emmanuel Schmitt, care în urmă cu câțiva ani a susținut o conferință – în dialog cu Marina Constantinescu, sub cupola Ateneului.

26 octombrie 2018,  Stiri

Marina Constantinescu, directorul Festivalului Național de Teatru, a luat la început cuvântul și a menționat că traversăm o epocă tensionată, cu multe probleme – migranți, creșterea intoleranței… Și seara a fost astfel declarată deschisă.

Eric-Emmanuel Schmitt (care are un teatru la Paris, dar locuiește la Bruxelles) a povestit că a muncit foarte mult în ultimele luni, a scris, a montat, a jucat pe scenă (este și actor din când în când).

Și acum, când a avut prima sa săptămână liberă, a venit la București. Toți amicii îl întrebau de ce? Nu știa să spună de ce, dar după ce a văzut spectacolul Copilul lui Noe a știut.

A fost impresionat și emoționat de prestația actorilor și inima lui a simțit românește.

Tot ce este mai frumos și mai urât în om

Scopul textului Copilului lui Noe – a precizat autorul – este să arate tot ce este mai frumos, dar și tot ce este mai urât în om. Scriitorul a mărturisit că un bătrân l-a inspirat să realizeze personajul Joseph, care a fost un copil ascuns în timpul războiului. Schmitt a tot întâlnit de atunci copii orfani ascunși în război și a constatat că toți își păstraseră pe chip strălucirea, lumina copilăriei, ca și cum și-ar fi așteptat în continuare părinții.

Acum poate să recunoască fără greș un astfel de copil. A-ți păstra copilăria pentru totdeauna în așteptarea părinților – ce binecuvântare!

A afla și a simți

S-au luat întrebări din sală, a luat cuvântul și Denisa Comănescu, directoarea editurii Humanitas Fiction, la care au fost traduse nu mai puțin de optsprezece dintre cărțile scriitorului francez.

S-a ridicat problema dacă artiștii de pe scenă se documentează înainte de actul artistic. Schmitt a recunoscut că se bazează mai degrabă pe empatie, pe sentimente, decât pe o cercetare riguroasă și a precizat că a fost întrebat foarte des cum se documentează, cât a fost prin Statele Unite ale Americii. Mereu întrebarea cădea în momente nepotrivite, iar autorul se simțea rău din cauza întrebării, se simțea un impostor.

Domnia sa a mărturisit că e ca un burete care absoarbe viața oamenilor, ca o mamă-elefant, care își duce cărțile în sine o lungă perioadă de timp, apoi într-o zi simte că volumul e gata, se așază la masa de scris și naște repede o carte. De unde și sentimentul urgenței din toate romanele și piesele sale de teatru.

Nu fac o mare cercetare asupra subiectelor despre care scriu. Pur și simplu, simt. Și cred că și actorii fac la fel.
Eric-Emmanuel Schmitt, scriitor

Durerea actorilor

Actorul Marius Manole și-a adus aminte secvențe de când juca Oscar și Tanti Roz. Marius era Oscar, un copil bolnav de leucemie, aflat în ultimele zile de viață. A spus că se simte un mare impostor, fiindcă încearcă să joace ceva ce nu cunoaște în realitate. Și-a amintit de un om care s-a ridicat de pe scaun, din primul rând, în timpul spectacolului și Marius s-a mirat: Doamne, cât de prost am jucat, a plecat omul! Mai târziu a aflat că acel om avea leucemie, era în stadiu terminal, și nu a rezistat.

De aceea, este atât de greu să joci așa ceva – pentru că prin aceste povești au trecut oameni adevărați și foarte tare doare și de câte ori simți că ai călcat strâmb înspre o lipsă de autenticitate e groaznic.

Pariul mare ăsta e: să reziști în fiecare seară și să nu mori la final de durere că nu ai reușit să faci ce ți-ai propus.
Marius Manole, actor

Maia Morgenstern însă a povestit că se documentează mult înainte să intre în pielea unui personaj: Pentru mine cercetarea în sine are un rol foarte important. Poate că mă situez un pic altfel. Sunt interesată de cercetare, de dimensiunea istorică, e o formă de curiozitate, cercetare poate e un cuvânt prea mare, bombastic, dar a căuta mai mult – da, vreau să aflu, îmi face foarte bine, îmi dă unelte, îmi dă dimensiune, îmi oferă argumente pentru spaimele și nemulțumirile mele, ești în fața unui hău pe care îl cunoști și nu prea, și atunci mă interesează contextul, concretul, să am pe ce să mă sprijin.

Marian Râlea: De ce să vorbim despre impostură, despre cât credem noi pe scenă?, cuvântul cât de important e… Am o mare teamă vizavi de aceste texte, pentru că din aceste texte apare mereu copilul pe care îl regretăm permanent, care știe alte povești, și mult mai multe povești decât noi, și cred că acest copil din tot ce am citit eu și din ce am jucat este domnul Eric-Emmanuel Schmitt. Numai el poate vedea prin ochii copilului o lume paradoxală. Cam asta jucăm noi pe scenă din câte îmi aduc aminte.

Carla Teaha a mărturisit că pentu ea documentarea a început cu Oscar și Tanti Roz, când nici nu era studentă la teatru. A suferit pentru Oscar, pentru că și ea a suferit de o boală a sângelui. Dar a înțeles că actoria cere asemenea sacrificii.

Vlad Logigan s-a poziționat undeva între cele două poziții, declarând: documentarea atentă oferă un tărâm simțirii, care are pe ce să crească.

Repetițiile din vremea chimioterapiei și întrebările lui Matei Vișniec

Seara a continuat cu Chris Simion povestind de suferința din care s-a născut acest spectacol, regizoarea fiind diagnosticată cu cancer înainte să înceapă munca la Copilul lui Noe. Uneori, când făcea chimioterapie, se simțea prea rău pentru a veni la teatru, și atunci actorii veneau și repetau la ea acasă.

Din public, dramaturgul Matei Vișniec a ridicat două întrebări: ce a vrut să spună domnul Schmitt afirmând că pentru a scrie mult trebuie să scrii puțin și ce s-a întâmplat pe 4 februarie 1989 în deșertul Sahara?

Autorul francez a răspuns că da, așa crede, că trebuie să scrii puțin pentru a spune mult (chiar dacă publică una-două cărți pe an). Iar pe 4 februarie 1989 în deșertul Sahara, domnul Schmitt s-a rătăcit, a intrat în deșert ateu (are un doctorat în filosofie în Diderot, filosf ateu; și provine el însuși dintr-o familie de atei) și a ieșit de acolo crezând în Dumnezeu.

De atunci, scrie dintr-o dublă perspectivă: a filosofului sceptic și a credinciosului. Poate și de aceea, cărțile dumisale sunt traduse în zeci de limbi.

Mai departe, s-a propus din sală ca spectacolul să se joace la Paris, iar domnul Schmitt a remarcat că e o idee bună.

Jurnalul Annei Frank, comediile și teatrul din Paris

Și mai departe, scriitorul a povestit cum a ajuns să aibă un teatru la Paris. A scris o piesă după jurnalul lui Anne Frank, și niciun teatru parizian nu a vrut să monteze spectacolul.

Era în timpul crizei economice, la Paris se jucau numai comedii, iar domnul Schmitt a decis că nu poate trăi într-o lume în care nu se montează Jurnalul Annei Frank. S-a îndatorat la bănci și a cumpărat un teatru, la care a ajuns să și joace în spectacolul Domnul Ibrahim și florile din Coran.

Și dacă vreți să aflați sfârșitul acestei seri, aflați că întâlnirea s-a încheiat cu domnul Schmitt semânând autografe pe scena teatrului pentru numeroșii săi cititori români.

Foto: Dragoș Ivan