Citindu-i cărțile, mi s-a confirmat o bănuială mai veche: Alexa Visarion nu este doar un regizor de actori, ci și un regizor de cuvinte. Când scrie un text, pare că face o distribuție a cuvintelor pe care le folosește. Textul devine spectacol, iar cuvintele se comportă asemenea unor personaje care nu intră sau ies la întâmplare din scena paginii. Au roluri bine conduse, sonorități atent articulate, energii pe care nu le-ai fi bănuit într-un banal verb, sau într-o ternă conjuncție. Textul devine viu, freamăt, aglomerație impecabil organizată. Cuvântul este idee, cuvântul este gravid cu gând, cu noimă și sens, iar Alexa Visarion are simțul acesta rar, înnăscut, de a cunoaște limbajul secund, adânc, subteran al cuvintelor.
Am uneori, în ceea ce-l privește, imaginea unui bărbat înalt care hrănește, la poalele unei Mitropolii, sau ale unui Teatru, porumbei. Aceștia i s-au așezat, pe brațe, pe umeri, pe încheieturile mâinilor și ale ființei sale. Omul se contopește cu zborul, cu nesfârșitele aripi ce îl împresoară. Apoi, când te apropii, înțelegi că aceia nu sunt porumbei, ci cuvintele chemate spre a-l exprima pe Alexa Visarion. În felul acesta îmi apare relația lui cu limba română, limbă pe care o înalță, o descoperă în zborurile ei sonore, o vorbește și o scrie răspicat, cu acea tandrețe fermă ce îl caracterizează. Alexa Visarion hrănește cu ceea ce a fost și a devenit cuvintele limbii române, asemenea unui om care, într-o seară de vară, hrănește porumbeii orașului.
Alexa Visarion face parte din acei autori pe care, când îi citesc, îi aud. Paginile cărților sale nu îi salvează doar gândurile, sentimentele, atitudinile, ci și vocea. Ele nu se pot pierde de cel ce le-a dat drumul în lume, chiar dacă s-ar desprinde de volumul pe care îl alcătuiesc. Poartă încrustat sigiliul unui creator puternic, ce îmbibă cu sine tot ceea ce atinge.
Călin Ciobotari