class="">Rinocerii

Așa cum observa, cu genialitate, Eugène Ionesco și cum va reda Tompa Gábor în spectacolul Teatrului Național din Timișoara, rinocerita este, mai degrabă, o formă de birocrație ultimă. O formă de a intra în anonimitate prin „îngrămădire” – și totul devine atât de simplu: povara responsabilității, ba chiar și cea genealogică, dispar dintr-o dată. Trecutul nu mai reprezintă, ca în tragedia greacă, punctul care declanșează acțiunea prezentului. Viitorul nu are nimic a face cu individul, căci el nu mai există ca atare. Rămâne doar un prezent opac și o birocrație a sentimentelor. Oamenii – rinocerii lui Ionesco – nu au destin, nu au relații – sunt doar niște fantoșe goale de conținut, niște pagini albe; cel mult, au un număr de înregistrare.

„Mi-am dat eu însumi seama de sfârșitul cuvântului în teatru, și încă de multă vreme folosesc obiecte: scaune, cești, ciuperci, mobile etc. Cred că piesa cea mai tăcută pe care am scris-o este Noul locatar , în care doar obiectele mai fac câte ceva, precum mesele pentru spiritism care s-ar mișcă, ascultând de ultima proiecție a energiei nervoase extraconștiente. În Rinocerii , am încercat să arăt cum devine cu putință delirul colectiv, orbirea colectivă, și cum un anume adevăr poate fi salvat, menținut intact, într-o conștiința individuală. Tot ce s-a înțeles până la urmă a fost faptul că Gustave Le Bon descrisese cu mult înainte fenomenul de isterie a mulțimii. Este foarte posibil că Rinocerii să devină de neînțeles – sper – într-o lume în care toți oamenii vor fi lucizi, vor avea o personalitate liberă, o autonomie de gândire, fără să fie despărțiți unii de alții. În acel moment, nu se va mai înțelege ce am vrut să spun. Sau se va încerca să mi se descifreze piesa ca pe un document al unui timp revolut. Sper că așa se va întâmpla.” – Eugène Ionesco, Teatru VI, Humanitas, 2005

„Un spectacol pus în slujba lucidității: „Sunt ultimul om şi voi rămâne așa …” răsună pe post de ecou în urechile spectatorilor mult timp după ieșirea din sală. Ceea ce înseamnă că regizorul și-a atins ținta: a provocat reflecția și a alimentat-o cu câteva sugestii și idei strecurate atent de-a lungul celor două ore de spectacol. Un curaj asumat totalmente de întreaga echipă, inclusiv de către actorii Teatrului Național Timișoara. […] Un spectacol-protest, un spectacol al formelor regizorale aduse într-un singur punct terminus: cine își asumă rolul ultimului pământean? Un manifest dramaturgic demn să reprezinte arta teatrală timișoreană în 2021, atunci când Timișoara va fi capitală culturală europeană.” – Nona Rapotan, „Sinceritatea metamorfozei perfecte”, Bookhub.ro / 2021

Foto: Adrian Pîclișan