class="">Tragedia omului

„Se mișcă roata, meșterul adastă. Versul clasic devenit dicton exprimă ideea concentrată a modernității: Creatorul a așezat Lumea, în ea, Omul, în Timp; apoi, și-a abandonat Universul să plutească într-un spațiu fără sens, impasibil. Madách Imre însă nu se oprește la această viziune globală, mecanică și profund deprimantă din perspectivă contemporană, el vede istoria ca pe un coșmar satanic, pe care Adam îl visează cu și pentru noi. În zadar protestează Lucifer, promisiunea răscumpărării dă sens luptei și încredere în existența umană. Eva îl poartă în inima ei pe Mesia cel promis, pe copilul Iubirii, care, în loc de dialectica inventării dușmanului și a confruntării perpetue, proclamă acceptarea, adică șansa comunității umane și misiunea ei înălțătoare.”

„Chiar dacă nu apare pe scenă în teatrul lui Silviu Purcărete, Copilul este mereu prezent: îi auzim vocea, chipul lui limpede strălucește în adâncimea scenelor, fragilitatea lui și pericolul său etern dau sens dorinței de a ne cunoaște pe noi înșine. Acesta este un laborator teatral excepțional, în care nevoia de precizie nu vine din superioritatea creatorilor de judecată, ci doar din dragoste, compasiune și bucuria apropierii și a comuniunii.

Umorul inconfundabil, bunătatea și modestia legendară ale lui Purcărete aduc Tragedia omului la o apropiere neașteptată: marea poezie a lui Madách din secolul al XIX-lea, aparent dificilă, devine vie și accesibilă, iar filozofia-teologia sa abstractă este cu adevărat viabilă. Face apel la marele clasic, întreține un dialog profund cu el și îl invită să ne fie oaspete în epoca noastră plină de contradicții, teamă, anxietate și, mai exact, în timpul nostru îngreunat cu faptul că disperarea nici nu mai este ascunsă. Cu greu am putea vedea o „Tragedie” atât de intimă; avem un moment excepțional de istorie culturală, fără îndoială. Madách Imre se bucură cu cei fericiți văzând că opera lui nu este perimată: timpul a făcut-o doar mai importantă și inevitabilă.”  –  Visky András

„Rezolvările pe care Silviu Purcărete le-a găsit pentru a pune în acţiune acest text cu replici desprinse parcă din cărţile de filosofie funcţionează în sensul atmosferei dense, a unui univers solid şi coerent, în care surpriza vine la ţanc. Câte un element neaşteptat rupe cadenţa acestui ritual care se scurge ca măsurat de nisipul clepsidrei. […] Fără o amploare desfăşurată la scară mare, cu intenţia de a concentra atenţia şi gândul într-un spaţiu bine controlat, „Tragedia omului” de la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timişoara pare un experiment liber, care oferă spectatorului cea mai bună perspectivă din care poate fi martorul unei poveşti complicate, la capătul căreia obţine mai multe semne de întrebare pe care să le ia ca suvenir.” – Alina Epîngeac, „Condiţionarea divină a liberului arbitru”, Amfiteatru / 2020

Foto: Biro Istvan