class="">Carmen Lidia Vidu, regizoare „Jurnal de România. Sfântu Gheorghe”: „Sper ca prin teatru să pot schimba mentalități”

articol din campania editorială #teatrulschimbalumea #fnt2017. Urmărește hashtagurile noastre pe contul nostru de Facebook și pe site-ul oficial al Festivalului Național de Teatru, www.fnt.ro. Citește aici manifestul campaniei!

Spectacolul „Jurnal de România. Sfântu Gheorghe” poate fi văzut în FNT 2017, pe 28 octombrie, de la ora 17.00  și de la ora 19.30, la Teatrul Nottara, Sala „George Constantin”. Este povestea unui oraș așa cum o spun locuitorii săi – actorii. Privindu-i, ai senzația că asiști la un spectacol-manifest despre România de azi, despre ei și, la urma urmei, despre noi toți.

O întreb pe Carmen Vidu cum a apărut acest proiect și ce și-a propus odată cu seria „Jurnal de România”. „Teatrul de imagine, teatrul vizual, teatrul multimedia au facut parte din preocupările mele. Am căutat să rezolv problemele reale într-un univers protector, virtual. Îmi conduceam actorii și publicul spre o lume văzută dintr-o perspectivă nouă, proaspătă, cerebrală și totuși viscerală. În teatru m-am mișcat ușor printre frânturi de pictură, muzică, tehnologie modernă, film, experiment. Am iubit laboratorul și mai puțin socialul, politicul. Cultură civică nu am avut, m-am format după ureche”, îmi spune.

Este doar introducerea, căci adevărata poveste începe acum: „Până vineri, 30 octombrie 2015, aveam alte gânduri și alte oferte teatrale. În noaptea aceea a avut loc incendiul de la Colectiv. Nu am avut rude și nici prieteni implicați. Și totuși a trebuit să ies în stradă. Atunci s-a schimbat ceva în mine și timp de un an nu am putut să mai fac teatru. Mi se părea un fals, o făcătură. Simțeam nevoia să mă maturizez, să-mi igienizez viața. Mi-am pus întrebări și am început să pun întrebări. Așa s-a născut Jurnal de România.”

Nu era prima dată când vorbeam despre proiectul ei, ne mai întâlniserăm în scurte interviuri, ba chiar și într-un restaurant cochet din centrul Constanței, atunci când mersesem să văd spectacolul de acolo, după ce cel de la Sfântu Gheorghe deja era pe buzele tuturor împătimiților de teatru nou. Dar niciodată nu-mi spusese aceste lucruri. „Primul episod al proiectului a avut loc la Sfântu Gheorghe, iar al doilea la Constanța. Jurnal de România este primul dialog real pe care-l am cu mine și cu România. Până acum mă confesam”, recunoaște Carmen.

O întreb apoi despre rolul  artistului în societatea de azi, căci în ambele spectacole din „Jurnal de România” e vorba și despre asta. Cum l-ar defini, în urma acestei experiențe și a lucrului cu actorii implicați? Spune: „Sunt foarte puțini artiști ancorați în realitate. Pentru mulți e chiar o mândrie să nu știe nimic despre ce se întâmplă în România sau în orașul lor. Se spală pe mâini și vorbesc despre artă. Există și artiști activiști pentru care teatrul e doar o formă de expresie a unui manifest. Pentru mine, teatrul trebuie să vorbească despre prezent și prin formele prezentului. Cel puțin asta gândesc acum. Nu vreau să emit clișee mai ales că realitatea își cere ea forma de teatru”. Carmen Vidu are 37 de ani și nu crede că formele se nasc pur și simplu. „Ele sunt rezultatul vremurilor, nu ale modei.”

Cum în România anului 2017, încă nu suntem pe deplin familiarizați cu teatrul documentar, aș vrea să știu, iată, ce avantaje are un astfel de spectacol și cum poate schimba lumea. „Teatrul documentar trasează portrete şi realităţi marcante, analizează subiecte controversate sau dezvăluie poveşti remarcabile, autentice şi profund umane. Lipsa de informație te face intolerant. Prin documentar pătrunzi în lumea personală a celorlalți și intoleranța este înlocuită pas cu pas cu înțelegerea, acceptarea, empatia, emoția. Asta e o schimbare majoră în viața mea. Teatrul de tip documentar prezintă o viziune realistă asupra societăţilor contemporane şi promovează înțelegerea culturală şi trans-culturală”, vine răspunsul ei.

Or câtă nevoie avem de toate astea în timpul de acum! Și apoi, „în documentar nu trebuie să te recunoști. Nu privim documentare pentru a ne recunoaște în animale, război, planete îndepărtate. Documentarul îți oferă perspectiva Înțelegerii. Asta e minunea. Să înțelegi realitatea prin prisma informației, nu prin cea a emoției”, ceea ce, din nou, pare tot mai necesar.

Ce rost mai are teatrul?

Pentru Carmen Lidia Vidu, momentul Sfântu Gheorghe rămâne un moment-cheie. Recunoaște că avea nevoie de acea întâlnire. La rândul său, era într-un impas, un impas artistic, dacă vreți, pe care însă nu încearcă deloc să-l ascundă. „A fost un dialog necesar. Eram pe punctul de a mă lăsa de teatru, de a renunța. Nu mai vedeam sensul. Nu mai știam care e scopul teatrului. Echipa de actori, artiști vizuali, muzicieni din Sfântu Gheorghe mi-au redat oxigenul. În mod normal, orașul București este cel care mă pune cu picioarele pe pământ, dar de data asta nu de pământ aveam nevoie, ci de o explicație: ce rost mai are teatrul? Fără să știu, am inventat teatrul multimedia în România în 2003, fără să știu am făcut teatru biografic, teatru documentar. Am lucrat cu o echipă de actori inteligenți, actori cu atitudine. Ei mi-au vorbit de relația lor cu Orașul. I-am ales în functie de cum se oglindea Orașul prin ei”, spune azi.

Regizoarea crede în „comunitate, în protecție socială, în spirit civic, în educație, în cultură”. Teatrul ei de acum nu mai e unul doar de dragul artei, ca și când cu toții am conștientiza că arta pentru artă nu mai e de-ajuns. Atitudinea ei regizorală pare în anul din urmă mai degrabă una militantă, extrem de implicată social. „Sper ca prin teatru să pot schimba mentalități. Merg la vot ca să-mi exprim poziția, ies în stradă ca să mă revolt și fac teatru ca să ofer o imagine societății. Oglindirea, analiza, dialogul devin baza unei vieți calitative. Prin protest, cultura devine vie” este mesajul pe care Carmen Vidu îl transmite acum.

Și totuși, cum era altădată, ce își propunea pe când începea să facă teatru și ce s-a schimbat de atunci? Îmi spune o poveste care nu seamănă cu a celor mai mulți: „Citeam filosifie și istoria artelor când mi-am propus să devin regizor. Eu nu am dat la teatru din dragoste pentru teatru. Îmi imaginez o masă lungă pe care e așezată toată cultura lumii. Când privesc masa văd curentele care au traversat isoria culturii și lumea prinde sens, prinde poveste. În spectacolele mele vreau să iau parte la sensul lumii și la istoria culturii”. Și nu pare deloc puțin.

Un altfel de jurnal. „Jurnal de România”

În ziua când a ajuns în Sfântu Gheorghe, ziua când avea să înceapă să lucreze pentru „Jurnal de România”, Carmen Vidu a plâns de supărare. I s-au întâmplat în zilele acelea de început tot felul de lucruri. „În prima zi de repetiție am fost mușcată de un câine, apoi m-am plimbat cu bicicleta prin oraș, am fost la expoziții, am umblat prin pădure, i-am filmat pe dansatorii unguri și am plecat îndrăgostită de un oraș desprins din filme atemporale. Sunt mulți artiști în Sfântu Gheorghe și, la final, păreau realmente marcați de spectacol. L-au privit ca pe un act sincer, puternic, serios, real, necesar.” Era felul în care și ea privea ce se întâmpla acolo. Încă nu știa unde vor duce toate astea. Între timp, multe s-au schimbat. „Cred că în urma proiectului Jurnal de România o parte din actori își vor schimba viața. Cred că o parte din public va merge la vot, va ieși la protest, va cere cultură vie”, zice acum regizoarea. Tot ea avea să ducă protestele din această iarnă pe scenă, în spectacolul „Jurnal de România. Constanța”, care a urmat celui de la Sfântu Gheorghe. Să fi stat vreun pic pe gânduri înainte sau să fi știut din momentul în care era acolo, în stradă? Pentru că în orașul de la malul mării, Carmen Vidu fusese primul om care ieșise să protesteze.

„În prima zi am fost doar eu și colegul meu francez pe care l-am dus cu forța. Dialogul cu fetele din Constanța, actrițele din distribuție, a început sub efectul mult prea puternic al proiectului care tocmai se încheiase la Sfântu Gheorghe. Aveam deja siguranța unui proiect care funcționează. Nu mai lucram sub presiunea fricii. În Constanța problemele sociale sunt ținute sub preș. E multă ignoranță și teamă. Protestele #rezist m-au ajutat enorm. Echipa a prins curaj și poftă să vorbească. Spectacolul din Constanța e un proiect matur, are forță, nerv, atitudine și inspiră la dialog.” Însă cine știe dacă ar fi fost așa fără episodul Sfântu Gheorghe? Recunoaște și că până să primească invitația de a monta la teatrul din Covasna fusese preocupată doar de București. Însă lucrurile se mai schimbă. Chiar așa, ce e de făcut, pentru a provoca, la rândul nostru, schimbarea? „Trăiți viața în timp real, cunoașteți trecutul, priviți spre viitor, nu spre ziua de mâine. Ego-ul trebuie să dispară, comunitatea să înflorească; cetățeanul are drepturi și obligații; votul este sfânt; toleranța este putere, educația salvează o nație de la manipulare. Cultura este singura poartă de acces spre trecut și hrana prezentului. Când vom învăța asta?”

Festivalul Național de Teatru, ajuns anul acesta la cea de-a 27-a ediție, are loc în perioada 20-30 octombrie 2017. Producătorii Festivalului Național de Teatru sunt UNITER – Uniunea Teatrală din România și Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București. FNT este un proiect cultural finanțat de Ministerul Culturii și Identității Naționale, coproducător Primăria Municipiului București prin ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București. Partener: Institutul Cultural Român. Ediţia de anul acesta îi este dedicată marelui actor Victor Rebengiuc. Bilete la spectacole: www.mystage.ro/fnt

Ediție desfășurată sub Înaltul Patronaj al Președintelui României.

Click pe imagine pentru a afla mai multe detalii despre spectacolul “Jurnal de România. Sfântu Gheorghe”