class="">VIDEO Amintindu-ne mereu de Lucian Pintilie

[lxa_breadcrumbs]

VIDEO Amintindu-ne mereu de Lucian Pintilie

[post_author]

[featured_img]

[gallery_stuff]

Omagiul adus lui Lucian Pintilie de Festivalul Național de Teatru și Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest a fost dovada clară că numele și opera acestui mare regizor român se înscriu în istoria europeană a celor două arte. S-a vorbit cu drag și dor de Pintilie, de moștenirea lăsată, prezentându-i-se filmele, dar și două înregistrări cu spectacole montate în Franța.

[post_published],  [post_category]

Evenimentele organizate în jurul personalității omului de teatru, cineastului, scriitorului Lucian Pintilie, dispărut din lumea noastră în mai 2018 la vârsta de 84 de ani, au adunat în spațiile destinate omagierii oameni de diferite vârste: oameni, care i-au fost colegi de facultate, colegi de breaslă, oameni care l-au iubit, oameni care i-au stat alături în realizarea filmelor și a spectacolelor de teatru sau operă.

Într-o zi de weekend (al doilea weekend al Festivalului Național de Teatru), în sala „Cinetic” a HUB-ului FNT (ARCUB Gabroveni), s-au depănat amintiri, s-au făcut mărturisiri, iar timpul s-a scurs foarte repede – dovadă că avem mereu nevoie de Lucian Pintilie, „om de cultură unic, un genial regizor de teatru și de film”, după cum l-a caracterizat Marina Constantinescu, directorul FNT. Ea a menționat, de la bun început, că Lucian Pintilie a fost, în zilele dedicate lui de cele două evenimente din București, „o axă de valoare, o axă a demnității și a verticalității asumate până la capăt”.

„Suntem aici să-i aducem un omagiu și în același timp să ne gândim la un om care, pentru fiecare dintre noi, a însemnat și putere, și speranță, și model… Suntem aici să-i spunem cât a fost de important pentru cultura românească”, a spus Marina Constantinescu, adăugând că evenimentul din 27 octombrie a început cu proiecția spectacolului înregistrat „Rața sălbatică” de Henrik Ibsen, montat de Lucian Pintilie la Théâtre de la Ville din Paris în 1981, iar după momentul omagial programate proiecția, în același spațiu – Cinetic, a înregistrării spectacolului de operă „Flautul fermecat” de W.A. Mozart, realizat în 1980 pentru Festivalul de la Aix-en-Provence (Franța), și proiecția, la Cinemateca Union, a filmului „Niki Ardelean, colonel în rezervă”, regizat de Lucian Pintilie (2003).

Leat cu Lucian Pintilie – colegi la facultate, la Instituitul de Teatru și Film, pedagogul și regizoarea Sanda Manu începu așa: „N-am avut în viața mea… lungă atâtea emoții, care nu se potolesc însă. L-am cunoscut pe Lucian când aveam 18 ani. Și el avea tot 18 ani. Și eram studenți. Și el era, subțire, blond, cu niște ochi albaștri-albaștri; și era îngrozitor de viu. Toți eram vii, dar el era electric, el țâșnea…”. Despre „fenomenul Pintilie”, Sanda Manu a spus că era foarte iubit, într-o clasă mare de 40 de oameni, căci au intrat în anul întâi 40 de oameni și au ieșit din același an întâi nouă. Și i-a amintit dintre cei nouă (o clasă „excepțională”) pe Pintilie, Penciulescu, Moisescu, Ariana Kuner, Mihai Dimiu.

În opinia Sandei Manu, tânărul Pintilie i-a impresionat diferit pe toți: „Când lucra Pintilie era o liniște în sală… Și lucrul cu el era extraordinar. Lucram între noi. În această clasă foarte bună, lucrurile se petreceau cu un profesor cultivat, cu talent, într-o școală bună (…). Pintilie avea întotdeauna un milion de întrebări și la toate întrebările pe care le punea el avea, în contradicție cu ce i se spunea, trei răspunsuri (…).Era și un bun sportiv, era sprinter, era agil; era un actor formidabil. Juca orice rol…”. Sanda Manu a exemplificat cu diverse momente din facultate.

A venit de la Paris, cu cele „două comori” (înregistrările spectacolelor proiectate) Serge Peyrat – asistentul de regie al lui Lucian Pintilie timp de 15 ani la Théâtre de la Ville. El a povestit cum l-a cunoscut pe marele regizor, cum a lucrat, cum i-a finalizat două spectacole ale lui Pintilie. „L-am văzut lucrând, am fost alături de el, cum nu am fost vreodată alături de un alt artist. Am lucrat alături de el de la primul spectacol până la ultimul, montate la Théâtre de la Ville din Paris”, a spus Serge Peyrat. El a remarcat geniul lui Pintilie: „Când îmbraci costumul unui geniu, devii aproape un geniu”. Pe această scenă Pintilie a montat: „Pescărușul” (1975), „Biedermann și incendiatorii” (1976), „Jacques sau Supunerea” și „Viitorul e în ouă” (1977), „Cei din urmă” (1978), „Trei surori” (1979), „Rața sălbatică” (1981), „Azilul de noapte” (1983), „Arden din Kent” (1984), „Astă seară se improvizează” (1987), „Trebuie să trecem prin nori” (1988), „Dansul morții” (1990).

„Calitatea esențială era raportul cu actorii, exigența pe care o avea pentru jocul actorilor. A reușit să-i conducă pe actori atât de departe încât ei înșiși se uimeau de performanțele lor, de ceea ce realizaseseră în colaborarea cu el”, a spus Serge Peyrat, vorbind și despre colaborarea lor, despre intimitatea de creație la care au ajuns, încât se înțelegeau și fără cuvinte. Grație întâlnirii cu Lucian Pintilie, Serge Peyrat a putut să-și schimbe raportul cu Théâtre de la Ville – un important teatru din Paris; i-a permis să aibă o astfel de relație cu arta pe care nu și-o închipuise înainte.

Și Victor Rebengiuc a vorbit despre ce a însemnat munca lui Lucian Pintilie cu actorii, în România. „Lucian a fost un geniu și a rămas un geniu (…). Mintea lui a fost până la sfârșit acidă, era tăiș. Din punctul meu de vedere, a fost un martir, pentru că cea mai cruntă pedeapsă care se putea da unui artist, și el a primit-o, a fost exilul – interdicția de a mai lucra în țara lui. A avut posibilitatea totuși să lucreze în altă țară, în Franța, dar și în Anglia, America. Și eu, ca și Sanda Manu, am avut 18 ani, odată cu Pintilie… A fost omul care n-a făcut niciun compromis. În străinătate a fost mult mai apreciat ca în România…”, a spus marele actor, remarcând și faptul că avem ce învăța de la Lucian Pintilie, și din punct de vedere al atitudinii civice, și din punct de vedere al respectului față de profesia de actor și față de condiția de om și de cetățean.

Și Mariana Mihuț a avut cuvinte frumoase despre Pintilie, aducându-și aminte de momente de la filmări la pelicula „De ce trag clopotele, Mitică?”. A vorbit despre calitățile lui de artist: „… era atât de talentat, atât de uriaș, încât nu am cum să-l descriu eu în cuvinte”.

Prezentă la eveniment, Marie-France Ionesco, fiica dramaturgului Eugène Ionesco, a făcut cunoscut asistenței un text pe care ea l-a scris, o mărturie a domniei sale despre Pintilie și creația lui, despre spectacolele văzute la Paris, despre relația regizorului cu opera cehoviană. Iar finalul textului prezentat este acesta: „(…) Privirea pe care Lucian Pintilie o aruncă asupra lumii, pe care o regăsim în întreaga sa operă, s-a format poate tocmai în această empatie cu Cehov. «Niki și Flo» – penultimul său film, prin acuitatea detaliului semnificativ şi prin tandreţea sa lucidă, îşi trage esenţa tot din această viziune care îmbină o tandreţe implacabilă, «sfâşietoare bucurie», cu o rigoare indulgentă sau o indulgenţă severă. O viziune a lumii bazată pe deriziune şi pe compasiune. Dacă lumea, aşa cum ne-o arată el, este o «farsă tragică» (subtitlu dat de Eugène Ionesco piesei «Scaunele»), nu trebuie să ne mirăm că pentru cartea sa, «Bricabrac», el a ales ca motto un citat din Beckett: «Rien n’est plus drôle que le malheur» (Nimic nu-i mai caraghios ca nenorocirea)”.

Făcând o sinteză succintă a spectacolelor lui Pintilie văzute în Franța, George Banu a spus că „Pescărușul” pe care regizorul l-a pregătit ani de zile, rămâne pentru el, criticul, capodopera scenică a lui Pintilie în Franța.

„Am fost impresionat de textul lui Marie-France Ionesco despre «Livada de vișini», care și pentru mine a fost un mare spectacol și a fost un mare spectacol pentru gândirea despre Cehov, deoarece Pintilie a făcut cel dintâi asocierea între Cehov și Beckett”, a remarcat George Banu, care și-a amintit și despre ultima repetiție cu spectacolul interzis „Revizorul” de la Teatrul Bulandra. Totodată el a adăugat: „Aceste amintiri pe care le spunem noi sunt straturile biografice subterane, secrete ale întâlnirilor cu mari artiști”. Banu a vorbit și despre albumul scos cu această ocazie de Doina Levintza, editând și prezentând doar câteva exemplare – „Jurnalul unui film: De ce trag clopotele, Mitică?”, un produs Tangi Photo, cu fotografii din timpul filmărilor la această peliculă a lui Pintilie, din 1979. Doina Levintza a semnat costumele la filmul „De ce trag clopotele, Mitică?”, interzis în România și proiectat în țară abia în 1990.

„Album completează filmul pe care l-am văzut și care nu are deloc dimensiunea policromă spectaculoasă a fotografiilor de astăzi. Pare un album al unei alte istorii, al unei istorii care s-a stins și o purtăm cu noi (…). E un jurnal de lucru, vezi cum se filma, vezi scene cu actori. Dar, văzând filmul și văzând acest album, imaginile se completează. Răsfoiam albumul și auzeam vocile. Mă gândeam la indicațiile pe care le dădea Lucian. E o lume care reînvie sub ochii noștri. Cred că Lucian a fost un mare regizor de teatru, un mare regizor de film, dar poate că nu și-a acordat destulă atenție acestei mari vocații literare pe care o avea. Penciulescu mi-a spus: dintre noi toți, Lucian scria cel mai bine”, a spus eseistul George Banu, făcând referire și la cartea „Bricabrac – ediția Nemira – completată și adăugită (2017). Iar Doina Levintza a menționat că a „muncit cu pasiune” la acest album, „Jurnalul unui film: De ce trag clopotele, Mitică?”.

La evenimentul din 27 octombrie a vorbit și actrița Dorina Chiriac, care a jucat în filme de Pintilie, spunând: „Am hotărât să mă fac actriță abia după anul doi de facultate de Actorie cu doamna profesor Sanda Manu. Până atunci doar am trecut pe acolo. Și am început să cred că sunt actriță abia după ce am lucrat cu Lucian Pintilie. E foarte greu să extrag ceva din amintirile mele cu Lucian Pintilie, sunt toate spectaculoase. Pentru mine a fost un om-școală (…)”.

Regizorul de film Corneliu Porumboiu a ținut să spună că în opinia sa regizorii din noul val românesc au ieșit din filmul lui Pintilie „Reconstituirea”.

„A avut influență foarte mare pentru generația mea. Cred că de acum încolo trebuie să avem grijă de filmele domniei sale, să le recondiționăm bine, să facem în așa fel încât să fie văzute, revăzute. Am avut șansa să îl cunosc, să discut despre proiectele mele, să învăț foarte multe de la domnul Lucian Pintilie, dar acum mă gândesc că ar trebui să fim foarte atenți cu moștenirea domniei sale, mai ales într-o cultură ca a noastră, căci uităm repede și poate nu ne apreciem la adevărata valoare”, a afirmat Porumboiu.

Deși anunțase că vine în România, Michel Ciment, critic de film și editor șef al revistei Positif, nu a mai putut veni, dar a trimis un text, ca omagiu lui Lucian Pintilie. A citit fragmente din acest text Marie-France Ionesco.

O surpriză a Festivalului Național de Teatrul pentru publicul de la acest eveniment a fost mesajul filmat și prezentat al actriței Kristin Scott Thomas, care a jucat în filmul lui Pintilie „O vară de neuitat” (1994).

Dintr-un text frumos scris de Andrei Pleșu cu câțiva ani în urmă a citit fragmente Marina Constantinescu. Iar scriitoarea Gabriela Adameșteanu, care are un text inserat despre Pintilie în ultima ediție a cărții „Bricabrac”, citindu-l aici, și-a exprimat convingerea că după această carte, care denotă „și forbidabila inteligență literară” a regizorului, ar trebui scoasă altă carte, despre Lucian Pintilie, cu ceea ce știu mulți oameni, mulți artiști despre marele regizor.

Foto: Florin Biolan și Mihaela Marin