class="">Artiștii despre Cătălina Buzoianu (II)

Artiștii despre Cătălina Buzoianu (II)

Actori, regizori, scenografi, oameni de televiziune au salutat nobila idee de a-i dedica ediția 2018 a Festivalului Național de Teatru creatoarei Cătălina Buzoianu și au dorit să-și exprime gândurile, să-i aducă omagiu cu acest prilej. Unii au făcut-o cu ceva timp în urmă (îi puteți citi aici), alții o fac acum cu marea satisfacție de a-i mulțumi că a existat și există pentru ei. Despre Cătălina Buzoianu, cu pietate, vorbesc artiștii!

11 iunie 2018,  Stiri

Dan Condurache: „…ne-a învățat că performanța este singurul lucru ce contează în lumea teatrului”

A vorbi despre doamna Cătălina Buzoianu este precum a privi disperat cerul cu stele. Timpul ne-a despărțit doar formal, pentru că providențiala întâlnire cu Cătălina Buzoianu ne-a marcat, ne-a urmărit cu grija și puterea de a ocroti ale unei mame. Aparent fragilă, dar surprinzător de incomodă prin fermitatea exigenței, ne-a învățat că performanța este singurul lucru ce contează în această lume fascinantă și plină totuși de exagerare și ipocrizie a teatrului.

Sub protecția doamnei Cătălina Buzoianu, mulți dintre noi, rătăciți în tenebrele teatrului, am trecut peste chinul propriilor demoni, peste activismul de „partid și de stat” care te putea distruge, dar am cunoscut satisfacția de a fi târâți, pur și simplu, în siajul marii regizoare Cătălina Buzoianu.

Am întâlnit cu surprindere oameni care-și amintesc de spectacolele Cătălinei Buzoianu după 30-35 de ani, pentru că, deși în distribuție performau Ștefan Iordache, Valeria Seciu, Leopoldina Bălănuță, Mitică Popescu, Carmen Galin, Geo Visu, Dinu Manolache, Rodica Negrea, Adriana Șchiopu, Marian Râlea, Olga Tudorache, cel mai bine și mai bine juca doamna CĂTĂLINA BUZOIANU.

Spectacole regizate de Cătălina Buzoianu în care a jucat actorul Dan Condurache

 „Să-i îmbrăcăm pe cei goi” de Luigi Pirandello – Teatrul Mic, 1978 (foto jos); „Maestrul și Margareta”, după Mihail Bulgakov – Teatrul Mic, 1980; „Ivona, principesa Burgundiei” de Witold Gombrowicz – Teatrul Mic, 1983.

Să-i imbrăcăm pe cei goi (Din arhiva Teatrului Mic)

Tamara Buciuceanu: „… o regizoare cu mult talent, cu multă inteligență”

Eu am făcut cu Cătălina Buzoianu „Dimineața pierdută” (foto jos), după romanul Gabrielei Adameșteanu, la Teatrul Bulandra. Și am avut cel mai mare succes: peste 70 de spectacole prezentate. Am o amintire extraordinară! Am cunoscut atunci o regizoare cu mult talent, cu multă inteligență și care ținea cont foarte mult de părerile actorilor. M-am înțeles cu ea extraordinar. Îi doresc multă, multă sănătate!

Spectacol regizat de Cătălina Buzoianu în care a jucat actrița Tamara Buciuceanu

 „Dimineața pierdută”, după romanul omonim al Gabrielei Adameșteanu – Teatrul Bulandra, 1986

Dimineața pierdută (foto TVR)

Rodica Negrea: „…e toată școala mea de teatru”

Aș vrea, vorbind acum despre doamna Cătălina Buzoianu, să găsesc acele „cuvinte potrivite”, care să fie chiar și numai despre ea. Mi-e teamă, pentru că detest asta, să nu eșuez vorbind, de fapt, indirect, despre mine. Dar cum să fac asta? Pentru că oricât aș încerca… ce va ieși din gândul meu nu va reuși să rupă acea legătură atât de strânsă, strânsă până la identificare, a tot ceea ce sunt, ca om sau actriță, cu personalitatea uriașă a artistului, a omului Cătălina Buzoianu.

Și tot așa, ea nu se poate rupe în mine de legătura dusă până la identificare cu doamna Olga Tudorache. Ele împreună sunt ,,Efectul razelor gama…” asupra mea.

Doamna Cătălina Buzoianu este marea mea șansă, marele meu noroc. Începutul și Totul de care nu m-am desprins și care m-a însoțit… de-a lungul anilor în tot ce am făcut. Profesional, sau și uman, ea e toată școala mea de teatru. Repetițiile la ,,Efectul razelor gamma asupra anemonelor” mi-au fost IATC (Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică ,,I.L. Caragiale”). Doamna Cătălina Buzoianu a însemnat pentru mine toată școala de teatru de care am avut nevoie la început, pe parcurs și chiar spre final. Artistul puternic și de vârf Cătălina Buzoianu mi-a dat un fel de a exista în teatru, de a exista pe scenă, un mod de a fi.

O indicație esențială, centrală și totală mi-a fost lecție de actorie pe viață. ,,Tilly”, îmi spunea doamna Cătălina Buzoianu la debutul meu în repetiții, ,,trebuie să fie, în acelasi timp, Julieta, Marie Curie și Sfânta Ioana!” În același timp?! Până am înțeles ce înseamnă asta, ea m-a forțat să ard în timpul repetițiilor etape de gândire, de emoții, de trăiri, într-un timp foarte scurt. Eram doar o tânără aflată la sfârșitul anului întâi de facultate, iar ea avea nevoie de o actriță în adevăratul sens al cuvântului, așa că asta a trebuit SĂ FIU înainte de vreme.

Doamna Cătălina m-a învățat, ca să-mi folosească pentru totdeauna în meserie, să-mi fie busolă, puncte cardinale, cum să țintesc cu răspundere spre creativitatea înaltă, tulburătoare, răscolitoare universal și cum să dimensionez la maxim mesajul atunci când mă ,,îmbrac viu” într-un personaj. ASTA e totul! Mulțumesc, doamna Cătălina, că nu uit ASTA și că mi-ați dat norocul să fiu în situația să verific ASTA continuu. Mulțumesc că mi-ați fost călăuză în strădania mea să… înțeleg și să… devin!

De fapt, aș fi vrut să vorbesc despre ea și nu despre mine și să spun simplu că îi mulțumesc și că îi datorez totul.

Spectacole regizate de Cătălina Buzoianu în care a jucat actrița Rodica Negrea

„Efectul razelor gamma asupra anemonelor” de Paul Zindel – Teatrul Mic, 1977 (foto jos); „Till Eulenspiegel” de Charles de Coster – Teatrul Țăndărică, 1979; „Ca frunza dudului din rai” de D.R. Popescu – Teatrul Mic, 1982; „Ivona, principesa Burgundiei” de Witold Gombrowicz – Teatrul Mic, 1983; „Sonata fantomelor” de August Strindberg – Teatrul Mic, 1999; „Furtuna” de William Shakespeare – Teatrul Mic, 2009.

Efectul razelor gamma asupra anemonelor (Din Arhiva Teatrului Mic)

Emilia Popescu: „… vede dincolo de tine și înăuntrul tău”

Am pășit în lumea Cătălinei Buzoianu cu timiditate. Propunerea ei mi se părea un pariu greu de câștigat, dar atât de natural și plină de încredere a venit către mine încât m-am abandonat cu totul. Cătălina Buzoianu e un regizor atipic. Călăuză, ea te invită într-o călătorie exotică, într-o lume barocă, plină de povești despre mari personalități, personaje, locuri, arhitectură, dantele, castele, pictură, oceane și mări. Vede dincolo de tine și înăuntrul tău. Țese personajele cu un fir subțire argintat și desăvârșește spectacolul ca un mare arhitect renascentist. „Marlene”, despre Marlene Dietrich, o provocare extraordinară, a luat chipul și personalitatea mea, fără să-mi dau seama. M-a născut puternică și fragilă totodată și a arătat lumii o feminitate despre care nici nu știam că o pot avea. CĂTĂLINA e un magician! Face ce vrea cu tine și ajunge unde își propune. Cu răbdare! Cu iubire! Te așteaptă să crești. Îi mulțumesc pentru cea mai fasciantă călătorie! Mi-e dor de „drumul” cu ea în fiecare zi!

Spectacol regizat de Cătălina Buzoianu în care a jucat actrița Emilia Popescu

„Marlene” de Pam Gems – Teatrul de Comedie, 2004

Ioana Pavelescu: „… ne dezvăluia nouă despre noi comori uimitoare”

Cătălina Buzoianu este iubită, cred, de toți actorii care au avut norocul să lucreze cu ea. Da, o iubim și ne este dor de zilele petrecute pe scenele teatrelor, unde ea, cu forța ei vulcanică seducătoare, ne fermeca și ne făcea părtașii unui „ceva” important pentru noi, pentru teatru și pentru cultura spectacolului românesc, în general.

Alegerile ei, în ceea ce privește textele la care lucra, dovedeau un gust artistic și o preocupare permanentă pentru profunzimile, frământările și bântuirile aleșilor culturii universale și locale. Erau și bântuirile ei. Neliniștită, iscoditoare până la obsesie, Cătălina, cu energia unui Prometeu, ne făcea părtași și pe noi la introspecțiile și munca care începea, odată stabilită distribuția. Vedea în noi, actorii, ceea ce noi nu știam încă, la acea vârstă. Ne dezvăluia nouă despre noi comori uimitoare. Lucrul pe scenă, alături de ea, era întotdeauna pasionant, niciodată obositor, oricât de lungi ar fi durat repetițiile. Cu o imaginație surprinzătoare, seducția pe care o declanșa în noi ne-a marcat pentru totdeauna.

Îi sunt, pe veci, recunoscătoare. Și o iubesc! Iubesc omul și artistul Cătălina Buzoianu. Mi-e dor de ea, de farmecul ei, de umorul ei, de orele pe care le-am petrecut împreună, de munca alături de ea.

Mă bucur că în 2018 acest festival important de teatru îi este dedicat. Este un omagiu și o reverență pe care oamenii de teatru o fac în fața unui om care a marcat atât de profund cultura teatrului românesc și, în particular, pe toți cei al căror destin ea l-a binecuvântat.

Să ne trăiești, Cătălina! Și să te bucuri! Însemni atât de mult pentru noi toți!

Spectacole regizate de Cătălina Buzoianu în care a jucat actrița Ioana Pavelescu

 „Nu sunt turnul Eiffel” de Ecaterina Oproiu – Teatrul Mic, 1979; „Maestrul și Margareta”, după Mihail Bulgakov – Teatrul Mic, 1980 (foto jos); „Ca frunza dudului din rai” de D.R. Popescu – Teatrul Mic, 1982; „Ivona, principesa Burgundiei” de Witold Gombrowicz – Teatrul Mic, 1983; „Uriașii munților” de Luigi Pirandello – Teatrul Bulandra, 1987; „Merlin sau Țara pustie” de Tankred Dorst – Teatrul Bulandra, 1991.

Maestrul și Margareta (Din arhiva Teatrului Mic)

Dragoș Huluba: „… stăpâna unei alte lumi în care ești invitat să intri”

Cătălina Buzoianu nu este doar un regizor. Ea este stăpâna unei alte lumi în care tu ca actor ești invitat să intri. Odată intrat în această poveste totul devine limpede și logic. E greu de povestit felul în care „te lucrează” Cătălina Buzoianu, pentru că e o stare, o energie care se plimbă de la unul la altul pe scenă și apoi, ca prin miracol, spectacolul se relevă chiar și atunci când nu mai credeai că e posibil. Cătălina Buzoianu e felul acela de regizor care se urcă pe scenă alături de tine ca actor și nu îți arată cum să faci, ci cum să simți ceea ce personajul tău trebuie să simtă. Lumea Cătălinei Buzoianu este povestea sensibilității umane care devine stânca de granit atunci când e nevoie să lupte pentru adevărul scenic și nu numai.

Spectacol regizat de Cătălina Buzoianu în care a jucat actorul Dragoș Huluba

„Ioana și focul” de Matei Vișniec – Teatrul de Comedie, 2008.

Florin Fieroiu: „… artistul care m-a introdus în lumea teatrului”

Cătălina Buzoianu este primul meu profesor de pe scenă și totodată artistul care m-a introdus în lumea teatrului. Oricât de importante ar fi pentru mine celelalte ipostaze, acestea sunt primele lucruri care îmi vin în minte atunci când mă gândesc la ea. Când lucrezi cu doamna Cătălina nu numai poveștile de pe scenă sunt importante, ci și cele din afara ei, pentru că ea are acest talent unic, specific marilor artiști, de a construi o întreagă lume în jurul unui grăunte de nisip. Așa mă simțeam în 1994 (aveam 23 de ani), când am intrat pentru prima dată în Teatrul Mic, pentru prima repetiție la primul meu spectacol de teatru: „Pescărușul”. Cătălina dădea multe șanse tinerilor, iar eu am fost unul dintre cei care s-au sprijinit în privirea ei atunci când nu mă puteam ține pe picioare. Speranțele multora dintre colegii mei de generație erau legate de ea și ne simțeam încurajați și motivați când vedeam că lângă actorii uriași din spectacolele ei strălucește întotdeauna și câte un tânăr, un coleg de-al nostru în care nu am fi avut puterea să deslușim ceea ce ea ne dezvăluia cu atâta ușurință. Sunt absolut sigur că debutul meu este asemănător multor nume din lumea teatrului, care astăzi sunt dintre cele mai sonore și mai apreciate pe scena teatrului românesc. Ne leagă și acest lucru de Cătălina Buzoianu, nu numai spectacolele pe care ni le oferea, ci și generozitatea ei de a ne invita să fim o parte din creația ei și a noastră.

Spectacole regizate de Cătălina Buzoianu la care a lucrat coregraful Florin Fieroiu:

„Pescărușul” de Cehov – Teatrul Mic, 1993; „ Fuga”, după Mihail Bulgakov – Teatrul de Comedie, 1995; „Copilul îngropat” de Sam Shepard – Teatrul Bulandra, 1996; „Rococo War” de Görgey Gabor – Teatrul „Thalia” din Budapesta, 2003;  „Marlene” de Pam Gems – Teatrul de Comedie, 2004; „Cum gândește Amy” de David Hare – Teatrul Mic, 2005.

Velica Panduru: „… m-a ajutat să îmi depășesc vulnerabilitatea, să am curaj să-mi împlinesc visele”

Mă aflu în sala Teatrului din Piatra Neamț, pe scenă se repetă, iar eu mă gândesc la copilăria mea.

Acum patru decenii, Mama repeta pe această scenă cu mine în brațe, la sân.

Mama. Primul glas, primul zâmbet, primul sărut, prima dragoste. Ființa de care nu mă puteam dezlipi, la care adormeam în brațe, râzând sau plângând.

Mama m-a învățat să visez, să iubesc; m-a purtat cu ea în lumi paralele, mi-a deschis universul, m-a făcut să văd și să ințeleg lumea prin filtre fascinante. Datorită ei am devenit tot ceea ce sunt acum.

Când am făcut primul spectacol cu ea aveam 21 de ani. La început nu a fost ușor; personalitatea, pasiunea, forța și ambiția ei mă copleșeau. Mă întrebam dacă sunt suficient de puternică pentru această meserie, mă simțeam mult prea fragilă. Nu m-a lasat. M-a ajutat să îmi depășesc vulnerabilitatea, să am curaj să-mi împlinesc visele. După primul spectacol, gândurile, ideile noastre au început să se întâlnească, să se întrepătrundă, să se contopească, să devină un tot. Lucrurile se nășteau de la sine, trăiam amândouă în același univers, fiecare dintre noi venea în completarea celeilalte. Mi-e foarte dor să lucrez cu ea! Mi-e foarte dor de spectacolele ei, de universul ei atât de complex și de puternic, atât de emoționant, atât de adevărat. Mi-e dor de nebunia și de lumina ei când se urca pe scenă să dea indicații, mi-e dor de aura și de magia în care intram cu toții când lucram împreună cu ea!

Și mi-e dor de momentele în care stăteam amândouă pe puntea vaporului care ne-a purtat pe Marea Mediterană timp de 65 de zile, uitându-ne în depărtare, în tăcere, cu cea mai puternică senzație de libertate pe care am trăit-o vreodată.

Turandot (Arhiva Velicăi Panduru)

 Spectacole regizate de Cătălina Buzoianu la care a lucrat scenografa Velica Panduru

Penthesilea” de Mioara Cremene & H Von Kleist – Teatrul Dramatic din Constanța, 1996; „Frumoasa Komachi” de U. Mishima – Teatrul Levant, București, 1996; „Scandal la Palermo” de Carlo Goldoni, Teatrul Bulandra, 1997; „Don Quijote de la Mancha” – IITM & Call Teatro Madrid, 1997; „Visul” de August Strindberg – Teatrul Lliure din Barcelona & Festivalul Internațional Sitges, 1998; „Orestia – Mania” – colaj din „Pescărușul”, „Orestia”, „Hamlet”, „Pelicanul” – Institutul de Teatru Adria Gual, Barcelona, 1998; „Levantul” de Mircea Cărtărescu – Teatrul Bulandra & Theatrum Mundi, București, 1999; „Mutter Courage” de Bertolt Brecht – Teatrul Bulandra, 1999; „Mediterana”, după Panait Istrati – Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, 1999; „Turandot” de Carlo Gozzi – Teatrul Bulandra, 2000; „Odiseea 2001”, scenariu de Cătălina Buzoianu – Teatrul Bulandra, 2001 (foto jos); „Șase personaje în căutarea unui autor” de Luigi Piradello – Teatrul Barka, Budapesta, 2002; „Lolita” de Vladimir Nabokov – Teatrul Mic, 2003; „Trei surori” de Anton Cehov – Teatrul Barka, Budapesta, 2003; „Rococo War” de Görgey Gabor – Teatrul „Thalia” din Budapesta, 2003; „Marlene” de Pam Gems – Teatrul de Comedie, 2004; „Visul” după Mircea Cărtărescu – Teatrul Național Timișoara, 2007.

Pe vaporul Odiseei 2001 – mama și fiica (Din Arhiva Velicăi Panduru)

Ștefan Iordănescu: „O poveste continuă cu Iedul cel mic – MAMA”

Prin 1960 sau ’61, am descoperit, pe cale naturală, că mama de acasă, de la Baia-Mare, e actriță într-un mod ciudat și plin de mister. Adică n-o vedeam, fizic, dar o auzeam și în felul ăsta știam că era acolo, în spatele unui paravan, de unde îmi zicea tot felul de lucruri șoade și pline de înțelesuri ascunse. Era eroul unor întâmplări miraculoase, vedeta poveștii, Iedul cel mic, cel care izbutea întotdeauna să ducă povestea la bun sfârșit și să facă ordine în lumea necruțătoare a Lupului cel rău. Prin natura „meseriei” mele, cea de copil de actori, am participat, cred, la toate spectacolele Teatrului de Păpuși din Baia-Mare și de fiecare dată treceam prin același moment de cumpănă, pe care-l rezolvam ieșind din sală la un moment dat – momentul precis în care Lupul îi căuta pe iezii ascunși prin casă. Nu am văzut niciodată – până în ziua de azi! – cum se desfășura acțiunea cu pricina. De pe holul rece al teatrului auzeam sunetele – frânturi de vorbe și fragmente de muzică, sunete aspre, reverberate. Firește că știam povestea, dar nu puteam cu nici un chip să-mi reprim un sentiment fundamental de spaimă atavică: ce-ar fi dacă; ce ar fi dacă de data asta nu-i iese? Bun! Povestea merge cum merge, dar e totuși posibil ca Lupul s-o găsească (la mine, Iedul cel mic avea sex feminin) și se duce dracului totul. Lumea nu mai e salvată! Și atunci cum mă mai întorc acasă fără Mama – Iedul cel mic? În fine… Aveam semnele mele după care reveneam în sală de fiecare dată, să mă bucur că (nu-i așa?) binele învinge și Iedul cel mic făcea ca lumea să mai fie încă o dată salvată și să meargă înainte. Era o bucurie după spectacol și o nedezlipire din brațele Iedului cel mic. De multe ori se lăsa cu drumul în brațe până acasă, și nu era foarte aproape!

E evident că lumea a fost salvată și a continuat să meargă înainte: și la Timișoara, cu Iedul cel mic – studentă la Regie la București, care venea la ședințele cu părinții la mine la școală în rochii hippy și flower-power (spre oftica și uimirea profundă a colegilor mei de clasă) și care le zicea, foarte serios învățătoarelor, să mă lase cu părul mare la școală; și la București, cu prezența mea obligatorie la cursurile de la Institut, la domnul Penciulescu, unde mă îmbrăca cu aceleași cămăși înflorate și blugi, obligatoriu, ca să arăt și să mă simt la fel cu colegii mei Andrei Șerban sau Petrică Ionescu, sau Rică Manea; sau la Iași, unde mi-a pus-o în brațe pe soră-mea Velica, proaspăt născută, și mi-a zis să am grijă de ea, că e și a mea, nu?

Iedul cel mic s-a apucat să facă spectacole, să întoarcă soarta lumii și să mă facă părtaș la toate lucrurile astea minunate. Să mă facă să înteleg că, după „Efectul razelor gamma asupra anemonelor” sau „Să îmbrăcăm pe cei goi”, sau „Ivona, principesa Burgundiei” – de la Teatrul Mic, cel puțin pentru noi, lumea nu mai poate fi la fel, de cum era până acum.

Lumea a mers înainte. Am senzația că și eu, și Velica am ajuns un soi de capre în povestea noastră, care nu se termină cu nici un chip. Și-l avem pe Iedul cel mic în preajmă, și el face ce face, ca de fiecare dată până acum, în așa fel încât povestea continuă pe care o trăim să se rezolve așa cum trebuie. Și știți deja (nu?), cu Iedul cel mic pe aproape, binele întotdeauna învinge!

Regizorul Ștefan Iordănescu este fiul Cătălinei Buzoianu

Mihai Mârțu: „… cea mai hărăzită, închinată, fanatică, cultă, intransigentă regizoare”

Prin anii ’70, Dealul Copoului din Iași era urcat de o pereche de bicicliști, personaje excentrice; urbea întorcea capul. Erau Cătălina Buzoianu și soțul ei Papil Panduru.

Nici prin gând nu-mi trecea că peste ani și ani voi lucra în echipa celei mai hărăzite, închinate, fanatice, culte, intransigente regizoare a teatrului românesc. Și amintesc de spectacolul care a dezghețat publicul Teatrului Bulandra și a înghețat cenzura – „Dimineața pierdută”, dramatizare de Cătălina Buzoianu a balzacianului roman al Gabrielei Adameșteanu, preluat, în 1990, de TVR, dar și de adaptarea pentru televiziune a piesei lui Jean Cocteau „Vocea umană”, în care mărturisirea Cătălinei Buzoianu „sunt feminină, dar nu feministă” era tradusă prin vocea Valeriei Seciu. Am lucrat împreună și pentru „Trenul din zori nu mai oprește aici”, producție TVR, filmată la Palatul Elisabeta (1993).

Adaug o altă creație a Cătălinei Buzoianu în colaborarea cu TVR: „Efectul razelor gamma asupra anemonelor”, spectacol preluat de la Teatrul Mic (1977). Există și un tulburător fragment, descoperit în arhivele TVR, din spectacolul-miracol „Romeo și Julieta” (Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, 1978), care, jucat la Festivalul studențesc de teatru de la Durham din Marea Britanie, l-a făcut pe un celebru critic teatral să exclame: „Avem de învățat de la români!”.

Sunt convins că toți cei care am avut privilegiul de-ai fi cumva aproape știm că pasiunea pentru artă și meserie a Cătălinei Buzoianu a ajutat ca universul teatral românesc să nu fie maculat de mizeria politicului de acum. O îmbrățișez.

Mihai Mârțu a lucrat cu Cătălina Buzoianu la preluarea, în 1990, de Televiziunea Română, fiind șeful Carului nr. 5 TVR, a spectacolului „Dimineața pierdută”, producție a Teatrului Bulandra, care a avut premiera în 1986. De asemenea, au lucrat împreună la spectacolul realizat la TVR în studio „Vocea umană” de Jean Cocteau, 1990, și la „Trenul din zori nu mai oprește aici” de Tennessee Williams, producție TVR, filmată la Palatul Elisabeta, 1993.

Dimineața pierdută (foto TVR)

Dragoș Galgoțiu: „… un mare model și un mare artist”

Doamna Cătălina Buzoianu este, pentru mine, una dintre marile personalități care m-au entuziasmat, una dintre ființele cărora le datorez ceea ce sunt, ceea ce simt, și valorile în care cred. Lumea ei, spectacole imaginate de ea, aerul ei de artist împătimit, empatia pe care o crea în jurul ei, o anume seducție pe care doar anumiți artiști o exercită atât de intens, farmecul ei, fragilitatea adolescentină a emoțiilor care alimentau curajul ei estetic m-au făcut să mă îndrăgostesc de felul în care era atunci când am întâlnit-o. Anii în care i-am fost student au fost dominați de estetica spectacolelor ei și de influența pe care ea a avut-o asupra unui grup de artiști – actori, scenografi, muzicieni – și de dimensiunea culturală prin care această estetică se impunea în peisajul artelor din acel timp.

Tinerețea mea de atunci, dar și felul meu de a fi, m-au făcut să mă raportez la ea într-un mod important, pasional, să mă definesc în raport cu ea, prin afinități, dar și polemic. În felul acesta dual, admirația mea pentru Catălina Buzoianu, seducția exercitată de ea asupra mea, dar și rupturile pasionale dintre o lume a ei și o lume a mea, nevoia mea de a-mi imagina și de a-mi defini propriul univers estetic au făcut ca relația dintre noi să fie, pentru mine, intensă, esențială. Pe de altă parte, relația mea cu mulți artiști descoperiți sau formați de ea, care au devenit apoi parteneri cu mine în multe dintre aventurile mele teatrale, a devenit o nouă formă de apropiere, de complicitate în labirintul căutărilor estetice teatrale. Există un fel de nimb al influenței exercitate de arta ei, de sensibilitatea ei și de atitudinea ei personală în raport cu teatrul, cu dimensiunea lui culturală, dar și cu intuițiile și pasiunea ei de a descoperi mereu artiști tineri, sensibilități artistice speciale, un nimb al unei mari experiențe în care scena a fost în primul rănd un loc pentru întălnire, nu un loc al unor efemere demonstrații teatrale. Admir mult asta și mă consider și acum un student care are datoria de a păstra acest mare exemplu.

„Romeo și Julieta”, spectacol pus în scenă de ea la Studioul de Teatru Casandra,  cu un grup de studenți ai Institutului de Artă Teatrală, un spectacol fabulos, o explozie entuziasmantă de vitalitate teatrală, o schimbare excepțională, radicală și fulminantă de atitudine, și „Să îmbrăcăm pe cei goi”, de la Teatrul Mic, spectacol care a deschis o nouă perioadă de estetică teatrală, extrem de elaborată, magică, marcată de personalitatea Cătălinei Buzoianu, o experiență în care a fost înconjurată de câțiva mari actori, de scenograful Andrei Both, de creatoarea de costume de teatru Lia Manțoc și de compozitorul Mircea Florian, au fost două spectacole extrem de diferite, dar amândouă m-au marcat profund și reprezintă pentru mine o frontieră între experiențele teatrale văzute pănă atunci și toate cele care au urmat. Au fost amândouă în 1978.

Studenții de atunci, de la „Casandra”, și marii actori de pe scena Teatrului Mic au dominat cu personalitatea lor, dar și cu o atitudine teatrală diferită, scena teatrală în anii care au urmat. Atitudinea în scenografia de teatru s-a schimbat și ea, relația cu publicul părea și ea mai vie, mai directă, totul părea mai viu, mai intens, era un fel de eliberare a formei teatrale, se simțea o schimbare de accelerație în jocul actorilor, era un alt amestec între prospețime și forma elaborată, se simțea o altă provocare estetică, spectacolele Cătălinei Buzoianu erau o cavalcadă de emoții, actorii jucau altfel, iar publicul urmărea spectacolul spectacolului de teatru ca pe un mare spectacol sportiv, unde pasiunile sunt mereu extrem de intense. În spatele acestei mari avalanșe teatrale era regizoarea firavă, cu aerul ei de adolescentă mereu mirată, cu sprâncenele mereu ridicate, uneori aparent rătăcită printre cei din jur, dar cu un zâmbet care-i seducea pe toți, dominându-i în felul ei personal, și toți o admirau, actori, scenografi, public. În mod firesc, spectacolele ei de teatru au reprezentat un mare moment de avangardă estetică într-o perioadă în care experiența culturală era prețuită, iar spiritualitatea era nu numai o formă de rezistență, era, sau părea să fie, o formă de salvare existențială. Cătălina Buzoianu a fost, în anii în care mi-a fost profesoară, dar și apoi, prin puterea ei de a-si păstra crezul, un mare model și un mare artist. A marcat profund atât estetica teatrală a unei epoci cât și personalitatea și destinul unui mare număr de actori, regizori și scenografi. Am privit spectacolele ei nu doar ca student, sau, după un timp, ca regizor, le-am privit ca un spectator mereu entuziasmat de farmecul enorm și de puterea excepțională a talentului ei.

Regizorul Dragoș Galgoțiu a fost studentul Cătălinei Buzoianu, absolvind Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică în 1980.

Citiți și: Artiștii despre Cătălina Buzoianu (I)