class="">O seară memorabilă, cu Nicu Alifantis – VIDEO

[lxa_breadcrumbs]

O seară memorabilă, cu Nicu Alifantis – VIDEO

[post_author]

[featured_img]

[gallery_stuff]

Vineri, înspre noaptea de sâmbătă, pe scena Teatrului Bulandra (Sala „Liviu Ciulei”) s-a întâmplat o minune. În plin recital, Nicu Alifantis a văzut alb, a uitat versurile, a întrerupt o piesă și s-a declarat prea emoționat pentru a continua. Dar a continuat. Iar ce s-a întâmplat și mai departe este – forțând limitele gramaticii – încă și mai extraordinar.

[post_published],  [post_category]

Aceasta este cronica întâlnirii cu Alifantis și Fragileband din cadrul FNT – întâlnire așezată sub cupola titlului Memorabilia, care se va dovedi atât de inspirat. Câștigurile din urma concertului vor merge pentru campania UNITER – „Artiștii pentru artiști”.

Nicu Alifantis intră pe scenă ca întotdeauna – e la cravată, vestă și pălărie cu boruri largi, pe care o scoate des, făcând reverențe publicului.

Cântă trei piese una după alta, pentru a-și birui emoțiile, nu se întrerupe, nu spune nimic. Apoi intră în dialog cu sala, se declară copleșit de importanța care i se dă (al doilea an consecutiv cu concert în FNT), mulțumește cui se cuvine să se mulțumească, povestește pentru cine a scris o piesă sau alta.

Bunicul Alifantis și melancolia sa jovială

Ne cântă în aromână (pentru bunica lui) și ne mărturisește că trăiește la altă intensitate de când a devenit la rândul său bunicul Alifantis (ba chiar dublu bunic).

Ne cântă în portugheză pentru bunicul său, navigator care a umblat mările, dar nu a ajuns niciodată în Portugalia și s-a stins cu acest dor. Și poate știți dumneavoastră ce înseamnă Portugalia în istoria navigatorilor…

Ne cântă și în greacă pentru tatăl său, care era de meserie grec, și s-a stins cu regretul că Nicu Alifantis nu a devenit, în definitiv, un cântăreț de muzică grecească.

Nicu Alifantis schimbă instrumentele, mângâie chitarele și scoate unul după altul instrumente muzicale mici și ciudate, al căror nume eu nici nu îl cunosc. Formația este la înălțime, dar nu e – ca să fim sinceri – nimic memorabil în seara asta. Frumusețea obișnuită.

Nicu Alifantis intepretează cântece mai noi, îndeosebi de pe albumul Mozaic, sunt operele mature și elegante ale unui melancolic jovial, dar publicul le-ar vrea pe cele mai vechi, ar vrea să audă Nichita cântat de Alifantis, ar vrea să audă Bacovia cântat de Alifantis.

Și apoi s-a întâmplat

Căci, uite, la Ploaie în luna lui marte publicul uită în sfârșit că se află într-un teatru și începe să devină un public de concert. Lumea e, așadar, fericită, dar nu dincolo de limitele rezonabilului.

Și apoi s-a întâmplat.

Nicu Alifantis a avut un moment de fragilitate. O vulnerabilitate autentică.

Marii artiști se pregătesc o viață să vină în fața publicului fără greșeală. Ei greșesc.

Căci publicul îi iubește și mai mult când pur și simplu uită versul următor.

Până sus de tot, la Dumnezeu

Publicul îl vede pe Nicu Alifantis copleșit de emoții ca un debutant și atunci publicul îl poartă pe brațele sale pentru un sfârșit de concert excepțional. Excepțional!

Îl aplaudă, îl aplaudă, îl aplaudă, iar Alifantis e din nou tânăr și notele sale au aripi cu care urcă până la nori, ba chiar una dintre ele se poate să fi ajuns până sus de tot, la Dumnezeu.

E un scaun în mijlocul scenei, iar Nicu Alifantis îl trântește la pământ, cu un gest neprevăzut de punkist (mai târziu îl va ridica de la podea ca o mamă uimită de sine), se produce o minune încă și mai mare și toți devenim mai tineri, ne vedem așa cum am fost sau așa cum ne-am visat, și ni se întorc verile de altădată, ni se întorc nopțile de la 2 Mai, studentele de la Arhitectură și discurile mereu ciobite din pick-up-urile lor, suntem tineri, toți suntem tineri!, și nu cunoaștem greșeala ireparabilă, și nu avem suferințe, n-au apărut nici bolile din avangardă, cele care anunță marile tragedii, nu avem nici măcar steatoză sau hernii ușoare, ombilicale.

Magia. Magia: Nicu Alifantis ne-a scos inima și ne ține inima în palma sa, suntem tot tineri și în sala de la Bulandra se amestecă benzile magnetofoanelor cu nostalgia doamnelor și domnișoarelor, iar domnii plutesc într-un timp suspendat, suntem tineri și altfel e totul, ca în poemele lui Esenin.

Se face iarnă, apoi se face vară la loc, dar mai ales e toamnă.

E toamnă.

De ce a fost România mare

Nicu Alifantis cântă Nu mă întreba nimic în noaptea asta/ Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am/ Mai bine lasă-mă să închid fereastra/ Să nu văd frunzele cum cad din ram.

Și suntem tineri și frunzele gem sub pașii noștri.

Și concertului i-a trecut timpul, dar publicul îi întoarce pe artiști din culise și aceștia mai cântă o piesă, și încă una, și încă.

Și mai apuci doar să te gândești că, fără să vrea, acest bărbat din Brăila, prin sângele căruia călătoresc negustori greci și navigatori care n-au atins Portugalia, bunicuțe care țin casa în aromână… mai apuci doar să te gândești că, fără măcar să știe, acest bărbat din Brăila cu chitarele lui și melancolia sa jovială arată de ce a fost cu adevărat România mare…

Acolo, la noi, la Brăila, și-au găsit cândva loc toți pribegii Balcanilor, ei au aflat libertatea și și-au ancorat speranțele și ne-au adus în port comori și frumuseți pe care, mai târziu, le-am risipit.

Și gândul trece, și seara se sfârșește cu Nicu Alifantis urându-ne sărbători fericite și un an nou bun.

Apoi oamenii au coborât pe cheiul Dâmboviței și au plutit, ca niște năluci fermecate, spre casele lor, încercând să își explice minunea la care au fost martori.

Dar minunile nu au nevoie de explicații.

S-a întâmplat.

Și gata.

Îl aplaudă, îl aplaudă, îl aplaudă, iar Alifantis e din nou tânăr și notele sale au aripi cu care urcă până la nori, ba chiar una dintre ele se poate să fi ajuns până sus de tot, la Dumnezeu.

Vedeți aici mai multe fotografii de la eveniment.

Foto: Lucian Muntean