class="">VIDEO Brigitte Lacombe: „Actorul este în continuare un mister total pentru mine”

VIDEO Brigitte Lacombe: „Actorul este în continuare un mister total pentru mine”

Una dintre cele mai faimoase fotografe din istorie, Brigitte Lacombe, se află la București, la invitația Festivalului Național de Teatru, pentru a-și prezenta expoziția-eveniment Lacombe: Theater/Cinema, cu 40 de fotografii reprezentative din portofoliul său. Expoziția va deschide Festivalul Național de Teatru în HUB-ul FNT de la ARCUB Gabroveni, vineri, 19 octombrie, de la ora 18.00.

18 octombrie 2018,  Stiri

Pe 20 octombrie, de la ora 16.00, vă invităm în Sala Imagine (ARCUB) la evenimentul „În dialog cu Brigitte Lacombe“, în cadrul căruia marea fotografă va sta de vorbă cu jurnaliștii, fotografii și spectatorii festivalului.

Brigitte Lacombe este din Franța și este stabilită de zeci de ani la New York. A fotografiat unii dintre cei mai importanți artiști de teatru și cinema din ultima jumătate de secol, de la Meryl Streep la Daniel Day Lewis, de la Martin Scorsese la Leonardo Di Caprio.

Totodată, Brigitte Lacombe a realizat portretele și altor mari personalități de dincolo de cinema: Dalai Lama, Barack Obama sau Nelson Mandela.

Partea I: În care aflăm ce îi place lui Brigitte Lacombe în România și ce vrea neapărat să vadă

În primul rând aș vrea să vă întreb cum vă place România până acum?
Abia am ajuns, am venit de două zile (n.r. – interviul a avut loc miercuri după-amiază) în București și am avut noroc de o vreme de toamă extraordinară. Așa că ne-am plimbat prin centrul orașului, prin centrul vechi, e foarte frumos până acum. Dar am mai fost aici cu mulți ani în urmă să muncesc cu regizorul Anthony Minghella, pentru filmul „Cold Mountain“, am fost în Transilvania și am apucat să vizitez și să cunosc acea zonă. Foarte, foarte frumos.

Deci vă place România, până la urmă.
Din ce am văzut până acum, da.

Ce vă place cel mai mult – mâncarea, oamenii?
Mâncarea e foarte bună, da, oamenii pe care i-am întâlnit sunt foarte amabili și deschiși, generoși, și îmi place frumusețea peisajului din Transilvania.

E ceva special ce ați vrea să vedeți în România în zilele următoare?
Da, mă duc mâine să văd Coloana Infinitului a lui Brâncuși (n.r. – de la Târgu Jiu). Pe care am vrut mereu să o văd.

E un drum destul de lung.
Știu. Vom pleca foarte devreme dimineață, dar mereu l-am iubit pe Brâncuși și mereu am vrut să văd Coloana Infinitului.

Tocmai v-ați văzut expoziția de aici, din București, care va fi deschisă între 20-29 octombrie în HUB FNT – Sala Imagine (ARCUB). Ce gânduri speciale aveți referitor la aceste opere?
Am muncit cu o echipă foarte frumoasă de aici și e instalată aproape toată deja și îmi place locul. E foarte frumos.

Partea a II-a: În care aflăm de ce a renunțat Brigitte Lacombe la școală la șaptesprezece ani și dacă are vreun regret

Am citit un interviu cu dumneavoastră – acum cinci ani – în care spuneați că întreaga dumneavoastră viață a fost munca dumneavoastră. S-a mai schimbat ceva de atunci? Toată viața dumneavoastră vă este în continuare munca?
De fapt, nu e chiar așa. Poate că n-am fost foarte exactă în ceea ce am declarat, poate că nu am formulat corect. Am vrut să spun că viața mea și munca mea înseamnă același lucru, cumva. Am renunțat la școală la șaptesprezece ani pentru a începe să muncesc, și de atunci am muncit și am muncit, și muncesc chiar și astăzi, chiar mai mult decât înainte. Asta a fost toată viața mea.

Ați spus că ați renunțat la școală la șaptesprezece ani ca să începeți să munciți. Aveți vreun regret?
Nu, nu regret pentru că nu era pentru mine. Nu mai puteam să rămân în școală. Regrete… realizez când văd oameni tineri mergând la studii ce oportunitate extraordinară au, ce extraordinară viață este să fii student într-o universitate frumoasă. E o viață reușită, de fapt. Dar uneori când ești foarte tânăr nu asta ai vrea să faci, neapărat. Poți să apreciezi mai mult ulterior ce înseamnă să studiezi. Și oricând pot să fac asta, pot să mă întorc la școală după ce termin de umblat prin toată lumea cu munca mea.

Intenționați să faceți asta – să vă întoarceți la studii?
Nu sunt sigură ce voi face. Deocamdată sunt fericită și sunt interesată de tot ce are legătură cu munca mea. Călătoresc mult. Nu intenționez să schimb asta deocamdată, dar poate că într-o zi voi vrea. Pentru că mai sunt și altele de făcut, desigur.

Ce știți despre teatrul românesc?
Nu știu prea multe despre teatrul românesc, din păcate. Intenționez să aflu cât sunt aici. Știu mai bine despre cinema-ul românesc, care e incredibil de bun, cel puțin în ultimii douăzeci de ani. Mulți oameni au descoperit cinema-ul românesc… Reușita lui Cristian Mungiu la Cannes (n.r. – filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile de Cristian Mungiu a primit Palme d’Or la Cannes în anul 2007) a fost așa o revelație! Sunt sigur că au fost multe filme românești foarte bune și înainte de acesta, dar noi (n.r. – publicul general din Occident) nu le-am văzut.

Aveți prieteni români?
Am, la New York am un prieten care este arhitect. Și mai e Oana Răsuceanu, cu care lucrez, Marina (n.r. – Constantinescu, director și selecționer al FNT), Dorina Oargă… ne-am întâlnit pentru un alt proiect cu mai mulți ani în urmă.

Partea a III-a: În care aflăm că Brigitte Lacombe e din ce în ce mai puțin interesată de persoane faimoase

Oamenii sunt întotdeauna impresionați de numele galeriei de staruri pe care le-ați întâlnit de-a lungul carierei: Martin Scorsese, Meryl Streep, toți prietenii dumneavoastră faimoși, doamna Miuccia Prada, Dalai Lama…
(râde) Nu sunt chiar prietenă cu Dalai Lama, am lucrat împreună la un proiect, adică l-am fotografiat, a fost o întâlnire foarte plăcută.

Cum sunt acești oameni, de fapt?
Pe unii am ajuns și să îi cunosc foarte bine, ca pe Meryl Streep, cu care am devenit prietenă. Dar sunt și unii pe care nu am ajuns să îi cunosc deloc – am petrecut puțin timp împreună, le-am făcut câteva fotografii și am plecat.

Fotografii: Lucian Muntean

Ca în cazul lui Jack Nicholson.
Da, pe Jack Nicholson nu am ajuns să îl cunosc. Depinde… Fiecare persoană e diferită. Sunt din ce în ce mai puțin interesată de persoane foarte faimoase, pentru că am muncit cu astfel de persoane pentru atâția ani. În schimb, nu mi-am pierdut deloc interesul pentru teatru și film. I-am întâlnit într-adevăr pe Dalai Lama, Nelson Mandela, Barack Obama – oameni extraordinari pe care i-am fotografiat. Acum fotografiez tot felul de oameni, tot călătorind în jurul lumii. Sunt la București de două zile, vreau să fotografiez oameni care mă interesează.

Spuneați mai devreme de Obama, ați accepta ca job să îl fotografiați pe Donald Trump?
Ei bine… E ceva foarte diferit după cum vă dați seama. Cred că aș spune da, dacă aș primi job-ul din partea unei reviste, New Yorker sau altă revistă pentru care lucrez. Ca jurnalist, sigur că aș accepta. Dar dacă aș fi fost rugată din partea Casei Albe sau în timpul campaniei sale să merg și să fac asta nu aș fi acceptat. Aceasta e poziția mea.

Mai sunteți interesată de modă?
Da, am lucrat în această zonă, apoi n-am mai lucrat pentru o lungă perioadă de timp, iar acum cumva am revenit, am fost adusă înapoi.

Doamna Miuccia Prada spunea că aveți abilitatea extraordinară de a ști exact când să apăsați pe buton ca să fotografiați? Se poate preda această abilitate? Îl puteți învăța pe altul cum să facă așa ceva sau este parte a talentului dumneavoastră nativ și nu poate fi transmisă?
Sigur că e ceva cu care te-ai născut, dar e și ceva care se poate învăța. Când vorbim despre Miuccia Prada nu mă gândesc la ea doar ca la un om din industria modei. E conectată în mod extraordinar la arte, la arhitectură, la film – preocupările ei sunt foarte diverse. Ea însăși este o femeie foarte complexă, interesantă. Mă uit la fashion mai mult ca la artă. Cât despre momentul potrivit – da, trebuie să ai un anume caracter, să fii bun la așa ceva, ca fotograf, dar e și ceva care se învață, firește, prin mult exercițiu. Nu e vreun truc anume, trebuie să ai multă răbdare, să fii foarte concentrat și foarte pasionat de fotografie.

Partea a IV-a: în care Brigitte Lacombe ne dezvăluie că este din când în când invizibilă

V-ar plăcea să fiți invizibilă?
Cred că dintr-un anumit punct de vedere sunt invizibilă, când lucrez. Fac tipuri diferite de fotografie. Dacă fac portrete e una – e o situație în care am control, controlez lumina, decorul, camera în care ne aflăm, cine se află în cameră. Și atunci nu sunt invizbilă – sunt eu și celălalt, pe care îl fotografiez. Dar când fac reportaje încerc să fiu invizibilă.

Care e superputerea dumneavoastră?
(râde). Nu am nicio superputere.

Cum v-a influențat tinerețea dumneavoastră petrecută în Franța anii de maturitate și munca dumneavoastră?
O, nu știu… Am trăit în America în ultimii patruzeci și cinci de ani, dar sunt încă foarte franțuzoaică. Toată adolescența mea am petrecut-o în Franța, am fost crescută în Franța, am o familie franceză, am trăsături franțuzești foarte bine definite. Viața de adult mi-am petrecut-o în America, m-am stabilit la New York, dar, sincer, New York-ul e un loc foarte bun și când vrei să pleci mereu, să călătorești, să călătorești, să călătorești. Călătoresc nouă luni pe an. Întotdeauna am folosit New York-ul ca pe o un loc din care am plecat în alte direcții. Încerc să învăț lucruri de la fiecare cultură, din fiecare țară în care merg.

E o viață trăită bine.
Este, într-adevăr, sunt foarte norocoasă.  

Știu că tatăl dumneavoastră și-a dorit să ajungă fotograf și nu a fost posibil. Ce credeți că ar spune acum văzându-vă cariera fabuloasă și toate realizările dumneavoastră minunate?
Cred că ar fi fericit pentru mine, fiindcă am avut și am viața pe care mi-am dorit-o și pe care o iubesc. Sunt atât de privilegiată să fac tot ceea ce fac, sunt conștientă că nu e o viață banală, e o viață privilegiată, cred că ar fi mândru de mine și mândru pentru el, fiindcă atunci când m-am lăsat de școală părinții mei erau, firește, îngrijorați, și nu știau ce se va întâmpla cu mine.

Partea a V-a: în care Brigitte Lacombe descrie mișcarea #metoo deopotrivă ca pe o necesitate și o isterie și ne arată ce o fascinează încă la actori

Vorbind despre cinema și Hollywood, nu am cum să nu vă întreb: ce credeți despre mișcarea #metoo?
E o poveste foarte complicată. O parte din poveste e foarte importantă, sunt lucruri de schimbat, trebuie mers înainte cu o altă atitudine, dar o parte din poveste este și isterie, în care totul e tratat la fel, lucrurile cumplite și lucrurile care sunt doar rele, care țin de proasta educație, prostul gust. Cred că trebuie să ajungă într-un loc mai liniștit. Dar schimbarea e importantă.

Ce ați aflat despre actori în ultimii patruzeci și cinci de ani. Ce este un actor, până la urmă?
Actorul este în continuare un mister total pentru mine. De aceea încă sunt interesată de actori. De fapt, îi iubesc pe actori, pentru că fac un lucru care este foarte îndepărtat de ce fac eu. Mi se par foarte misterioși – cum reușesc să facă tot munca lor. Vorbim de marii actori, nu despre simple staruri. Fac lucruri pe care nu le înțeleg – care sunt misterioase, care sunt dificil de făcut – cum intri într-un personaj, cum ieși din el ca să îți vezi în continuare de viața ta, cum trăiești devenind persoană publică și fiind privit tot timpul, când de fapt munca ta e să te uiți la alții, dar nu mai poți face asta fiindcă oamenii se uită primii la tine. E total opus față de ce fac eu, fiindcă eu încerc să fiu – cum ați subliniat – invizibilă, iar ei trebuie să se arate mereu, să fie vulnerabili, să se dezvăluiască, să nu le fie frică de ridicol, să nu le fie frică să fie răniți. E o profesie periculoasă și foarte intersantă.

De ce portrete?
E felul meu de a comunica. Am ales să fotografiez oameni, e felul meu de a comunica, de a avea o intimitate cu oamenii. În genul de portret pe care îl fac eu ești unu-la-unu cu omul pe care îl fotografiezi. E o conversație cu cineva.

Aveți vreo fotografie preferată în această expoziție prezentată în Festivalul Național de Teatru?
Toate fotografiile din expoziție sunt cumva preferatele mele, a trebuit să aleg… Am făcut expoziția atât despre teatru și cinema, atât portrete și reportaje, atât pe platou, pe scenă, cât și în afara lor… Am avut de ales dintre fotografii făcute în ultimii patruzeci de ani sau chiar mai mult. N-a fost ușor să aleg. Toate fotografiile pe care le-am expus sunt fotografii la care țin.

A refuzat cineva să fie fotografiat de dumneavoastră?
Da.

De ce?
Fie pentru că erau ocupați, fie pentru că nu era momentul oportun. Am fost refuzată de cineva care are nouăzeci de ani și care vrea să-și petreacă bine timpul rămas, pot să înțeleg asta. De obicei, refuză pentru că sunt foarte ocupați. Unii oameni sunt pur și simplu dezinteresați de așa ceva.

Cum vă simțiți acum că nu aveți o cameră în mână?
Oh! Dar nu am camera în mână tot timpul. Sunt și momente în care nu fotografiez. Dar e mereu ciudat să fii de cealaltă parte a obiectivului camerei.

E camera de fotografiat o parte din dumneavoastră?
Nu mă mai gândesc la asta, dar da, sunt destul de obișnuită cu ea.

Mai am o ultimă curiozitate: v-ați făcut vreodată vreun selfie?
Bineînțeles că nu.

Toate fotografiile din expoziție sunt cumva preferatele mele, a trebuit să aleg… Am făcut expoziția atât despre teatru și cinema, atât portrete și reportaje, atât pe platou, pe scenă, cât și în afara lor… Am avut de ales dintre fotografii făcute în ultimii patruzeci de ani sau chiar mai mult. N-a fost ușor să aleg. Toate fotografiile pe care le-am expus sunt fotografii la care țin.

Brigitte Lacombe, fotografă